MOTTO:
„Adevărul, capricios cum deja prea bine îl știm, este că nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuaiscă adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine.”
Andrei Crăciun, Aleea Zorilor
Ce mai caterincă să botezi astfel cartierul ăl mai prăpădit al orașului ! Fiindcă turnenii mei, într-un moment de bășcălioasă inspirație, porecliseră aglomerarea de blocuri sărăcăcioase dinspre Odaia după numele bogatului ținut Katanga[1] din Congo. Acolo, în mijlocul Africii, în regiunea aceea, sunt zăcăminte însemnate de cobalt, cupru, staniu și diamante, de unde și urgia abătută asupra ei, în special dinspre Belgia regelui Leopold al II-lea[2]. La mine însă, nici vorbă de așa ceva, dimpotrivă. Niște cutii de beton inestetice și simpliste, parcă neterminate, pentru o clasă muncitoare abia apărută din satele din jur. Cenușii și lipsite de un confort minim (cele mai multe), construcțiile alea mă speriaseră la început. Aveam vreo 12 ani când le-am descoperit și mi s-au părut monstruoase. Un fel de balaur cu mii de guri știrbe și flămânde, gata oricând să te înghită pe nemestecate. Crescusem la Islaz, apoi la Cernavodă, la curte, și gândul că o să trebuiască să trăiesc cu cheia de gât mă speria îngrozitor. Ori de câte ori intram în apartament aveam senzația că sunt vârât într-un raft de magazie imensă și cineva mă închide înăuntru până a doua zi. Unde mai pui că prin pereți auzeam fel de fel de voci și sunete străine și deloc gingașe. Uneori, radiourile urlau la maxim și totul părea un balamuc așezat pe etaje. Nimănui nu-i trecuse prin minte să planteze niscaiva flori, sau să arunce o mână de sămânță de iarbă, să domesticească orișicât pământul ăla desfigurat de excavatoare și autobasculante. Cu timpul, m-am obișnuit și mi-am dat seama că poți să conviețuiești cu urâtul. L-am ignorat. Mai puțin în zilele de după topirea troienelor și până la înfrunzirea copacilor. Peisajul devenea dezolant, noroiul urca atunci la cer, iar umezeala îmi lua în stăpânire carnea, mintea, sufletul. Un copil de noroi tânjind după oamenii de zăpadă tocmai plecați în groenlandele închipuirii mele niciodată obosite. Mă întristam dintr-odată și mă apucam să desenez cu acuarele. Îmi construiam din culori alte lumi, imaginare, desigur. Ori mă întorceam, cu pensula înmuiată în amintirile proaspete, la câmpurile înflorite dintre Dunăre și Olt. Înainte să prind gustul lecturii, pictura m-a ajutat să zbor oriîncotro mi se năzărea, mi-a deschis prima poartă spre infinit. Simțeam nevoia să repar nițel hidoșenia căreia îi fusesem sortit o vreme. Și n-aveam la îndemână decât fantezia, desprinderea de realitatea potrivnică. De aceea, mă tem că fără Catanga n-aș fi învățat în veci să visez și că „nimic din ce se întâmplă după vârsta de doisprezece ani nu mai contează cu adevărat.”[3] Paradisul rămâne, la urma urmei, o celulă cu gratiile aurite, din care nimeni nu-și dorește să evadeze.
––––––––––––––––––
[1] Bugetul provincial local a fost în anul 2011 de 440 000 000 USD.
[2] Ce poveste zguduitoare a trăit Congo începând cu 1876. Atunci, Leopold al II-lea, regele Belgiei, a înființat o organizație umanitară nonguvernamentală cu scopul de a explora Africa Centrală și de a combate comerțul cu sclavi de-a lungul fluviului cu același nume. În plus, binefăcătorii se angajau să construiască drumuri, școli și spitale, așa încât, în 1885, puterile europene au convenit să le acorde controlul asupra teritoriului în care trăiau aproape 30 de milioane de congolezi. Culmea, suprafața era de vreo 75 de ori mai mare decât Belgia… Cum s-a întâmplat adesea, organizația umanitară s-a transformat în întreprindere comercială și în loc de spitale și școli au apărut mine și plantații cu arbori de cauciuc. Yuval Noah Harari scrie că „exportul de cauciuc era cea mai importantă sursă de venit a Congo-ului. Sătenilor africani care colectau cauciucuri li se cerea să livreze cote din ce în ce mai mari. Cei care nu reușeau să-și livreze cota erau pedepsiți cu brutalitate pentru «lenea» lor. Le erau tăiate brațele și uneori erau masacrate sate întregi. Conform celor mai moderate estimări, între 1885 și 1908 goana după creștere și profit a costat viețile a șase milioane de indivizi (cel puțin 20 % din populația Congo-ului). Unele estimări ajung și până la zece milioane de decese” (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii).
[3] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor