• avocat
  • scriitor
  • publicist

Cevengur, povestea comunismului utopic

       Cevengur !? Până să citesc memoriile lui Ion Ianoși nici n-auzisem de romanul rusului Andrei Platonov, atât de lăudat în confesiunile profesorului de filosofie și estetică de la București. „Mda, o operă mare și cu o poveste aparte, domnule ! m-a lămurit Radu Cosașu. După ce a lecturat manuscrisul, Stalin s-a arătat necruțător. «Gunoi !» a scris el cu furie pe marginea  textului și soarta romancierului a fost pecetluită definitiv. S-a ales cu un post de portar la Institutul de Literatură din Moscova, dar a scăpat de glonț sau de deportarea în Siberia. A murit în 1951, fără să apuce trecerea în nefiinţă,  vorba propagandiștilor de atunci, a «Farului  călăuzitor al omenirii». Abia în vremea lui Gorbaciov cartea a ieșit  de sub tipar, la  noi apărând în 1990[1], tradusă de soția  prietenului meu Ianoși și de Bălăiță.”

Astfel pregătit, caut volumul în bibliotecă, însă nu-l găsesc, noroc  cu negoţul online. „Platonov. Un vizionar sarcastic. Milos ca un sfânt, crud ca un copil fără griji. Suferința lui e de natură dostoievskiană. Cevengur: o lume pe care Platonov o construiește din iubire și tocmai de aceea o condamnă la moarte”, ne limpezește un text de pe ultima  copertă. Prefațatorul  e mai sintetic: „Fiul revoluţiei socialiste va ajunge judecătorul ei. El va fi, în  aceeaşi  persoană,  avocat,  procuror  şi  instanţa  care pronunţă  verdictul  drept  şi  necruţător.  Platonov  demontează printre  primii,  şi  la  modul  perfect,  comunismul  primitiv.  Critica acestuia este o «autocritică». De aceea, probabil, de o acuitate inegalabilă. Ca idee, ca artă.” Un roman „inacceptabil  pentru cenzura noastră,  nu văd între redactorii  contemporani  pe nimeni care ar putea să-l  aprecieze după merite”, l-a încredinţat pe autorul  abătut de la linia roșie Maxim Gorki în 1929, „anul  marii cotituri” în istoria stalinistă.

Cevengur este o utopie,  un oraș-stat ideal, himera comunismului originar, bântuit  de personaje parodiate cu o expresivitate stilistică de neuitat. De pildă, unul dintre revoluționari se numeşte Kopionkin (de la „kopio”, care înseamnă „lance”),  un fel de Don Quijote, a cărui iubită este… Roza Luxemburg. Ei, bine, tipul acesta ciudat călătoreşte pe „Forța Proletară”, o iapă mai dihai ca Rocinante, caracterizată de stăpânul său astfel:  „E un animal de clasă: are o conștiință mai revoluționară decât voi.” Acolo, în capitala bolșevismului iluzoriu, „toate partidele se aflau într-o singură casă, a statului, şi fiecare se considera mai bun decât celelalte. Zahar Pavlovici le verifică după mintea lui – el îl căuta pe acela care să aibă un program pe înţelesul lui şi totul să fie spus în cuvinte clare şi adevărate. Nicăieri însă nu i se spunea exact ziua când va începe fericirea pe pământ. Unii răspundeau că fericirea e o afacere complicată şi că  nu  fericirea,  ci  îndeplinirea  legilor  istoriei  constituie  ţelul oamenilor.  Alţii  spuneau  că  fericirea  constă  într-o  luptă  totală care va dura veşnic.

– Va să zică aşa ! se mira rezonabil Zahar Pavlovici. Asta, înseamnă,  că lucrează  fără  leafă.  Atunci  ăsta  nu-i   partid,   ci exploatare. Să mergem, Saşa, de-aici. Religia a cunoscut şi ea triumful pravoslaviei…

La următorul partid li se spusese că omul e o fiinţă atât de măreaţă şi de lacomă, încât ar fi chiar straniu să te gândeşti la îndoparea lui cu fericire -acest lucru ar însemna sfârşitul lumii.

– Asta ne trebuie ! spusese Zahar Pavlovici.

Dincolo de ultima uşă a coridorului îşi avea sediul chiar  acel ultim partid, cu denumirea cea mai lungă. Acolo se afla un singur om, ceilalţi plecaseră să-şi exercite puterea.

– Tu ce vrei ? îl întrebase acela pe Zahar Pavlovici.

– Vrem să ne înscriem amândoi.

Vine curând sfârşitul a tot şi toate ?

– Socialismul, adică ? nu înţelesese omul. Într-un an. Astăzi ocupăm doar instituţiile.

– Atunci înscrie-ne, se bucurase Zahar Pavlovici.

Omul le dădu câte un teanc de broşurele şi câte o foaie de hârtie pe jumătate tipărită.

– Programul, statutul, rezoluţia, chestionarul, spusese el. Scrieţi şi aduceţi câte două recomandări de fiecare.

Zahar Pavlovici se înfiora de presimţirea unei înşelătorii :

– Dar fără scris nu se poate ?

– Nu. Din memorie nu pot să vă înregistrez şi partidul o să vă uite.

– Dar noi o să ne prezentăm.

– Nu se poate: pe ce bază să vă scriu carnetele ? Evident că după chestionar, dacă vă confirmă adunarea.

Zahar Pavlovici observase: omul vorbeşte clar, desluşit, just, fără  nicio  încredere – cu siguranţă  va  fi cea mai  deşteaptă putere, care într-un an fie va construi definitiv întreaga lume, fie va stârni o asemenea harababură încât până şi inima copiilor va osteni.

-Tu, Saş, înscrie-te de probă, spusese Zahar Pavlovici. Iar eu o să mai aştept un anişor.

– De probă nu înscriem, spusese omul. Ori cu totul şi pentru totdeauna al nostru, ori – bateţi pe la alte uşi…

– Atunci, în serios, se învoise Zahar Pavlovici.

– Asta e altceva, nu mai obiectase omul.” Grozavă scenă și de-o actualitate mereu inevitabilă, ce dacă suntem în democrație…

Altminteri, „bolşevicul trebuie să aibă inima liberă, pentru ca totul să poată încăpea acolo…”  Inclusiv  lozinci de-un comic absurd, ca de exemplu: „«Transportul sovietic – singurul drum pentru locomotiva istoriei».” Da, fiindcă „puterea noastră nu-i să înspăimântăm, ci să punem poporul pe gândul lui”, „iar Rusia Sovietică seamănă  cu un mesteacăn tânăr la care se  repede capra capitalismului.” Cineva e de părere că „socialismul  e ca soarele și încălzește  numai vara”, iar altul „nici nu înţelegea dar nici nu avea îndoieli sufleteşti, considerând îndoielile o trădare a revoluţiei.”

 Toţi cevengurienii erau convinşi că „va veni momentul  în care omul va chema  universul  la înfricoșata judecată”, însă până atunci oamenii trebuiau  să  complice  lucrurile. „Inventează-le tu ceva mai… neclar”, zice careva, așa încât „Kopionkin începu cu tratarea ideii că scopul comunei «Prietenia ţăranului sărac» e complicarea vieţii pentru încâlcirea treburilor şi pentru  a  da  astfel  o  ripostă culacului care pândeşte din toate părţile. Când totul va fi complicat, înghesuit şi de neînţeles, explica Kopionkin, inteligenţei cinstite o să-i meargă munca, iar  celelalte elemente  nu  se  vor  putea  strecura  prin locurile înguste ale complicaţiei. Şi de aceea, termină grăbit Kopionkin pentru a nu-şi uita propunerea concretă, şi de aceea propun  ca adunările generale ale comunei să se convoace nu la două zile, ci  zilnic,  şi  chiar  şi  de  două  ori  pe zi: în  primul  rând  pentru complicarea  vieţii  generale,  iar  în  al  doilea  rând  pentru  ca evenimentele curente să nu curgă de pomană cine ştie încotro, fără să li se acorde vreo atenţie – doar destule lucruri se petrec într-o zi, iar voi rămâneţi aici în neştire, ca în bălării…” Şi  ca să fie mai explicit, pitorescul hidalgo cu rubaşcă îşi  continuă teoria: „Scriu totdeauna pentru a înspăimânta şi asupri masele, spuse  Kopionkin,  fără  să  înţeleagă.  Şi  semnele  scrisului  tot pentru  complicarea  vieţii  le-au  inventat.  Ştiutorul   de   carte vrăjeşte cu mintea, iar neştiutorul lucrează cu mâinile pentru el.

Dvanov zîmbi :

– Prostii,  tovarăşe  Kopionkin.  Revoluţia  e  un  abecedar pentru popor.

– Nu mă zăpăci, tovarăşe Dvanov. Că doară la noi totul se hotărăşte după majoritate, şi aproape toţi sunt analfabeţi; o să se ajungă cândva ca analfabeţii să hotărască să-i dezveţe de litere pe ştiutorii de carte – întru egalitatea generală… Cu atât mai mult,  cu  cât,  să-i  dezveţi  pe  câţiva  de  ştiinţa  de  carte e  mai la îndemână decât să-i înveţi pe toţi de la început. Dracu-i învaţă ! Tu o să-i înveţi, iar ei or să uite tot…” Păi, „ignoranţa e un câmp curat, pe care poate să mai crească încă planta  oricărei  cunoaşteri,  pe  când  cultura  e  un  câmp  plin  de vegetaţie, din care plantele au extras sărurile pământului şi unde nu mai creşte nimic.”

Urmează apoi o întâmplare cu tâlc, în stare să explice modul de funcționare a comunismului:    „- Maxim Stepanîci, se auzi de-afară, dă-ne voie să căutăm o joardă pentru hulube în marginea pădurii; mi s-a rupt la mijlocul drumului, de-o să rămânem  la tine peste iarnă.

– Nu se poate, refuză Paşinţev. Până când o să vă tot învăţ ? Că doar am agăţat ordinul la hambar; pământul e de sine roditor şi, prin urmare, al nimănui. Dacă ai fi luat fără să ceri, atunci ţi-aş fi permis…

Omul de afară, cârâi bucuros.

– Ei, atunci mulţumim. De joarde n-am să mă ating, fiindcă le-am cerut, dar găsesc eu altceva să-mi dăruiesc.

Paşinţev spuse cu uşurinţă :

– Nu cere niciodată, psihologie sclavagistă,ci dăruieşte-ţi singur tot ce doreşti. Că nici de născut nu te-ai născut prin puterea ta, ci pe gratis, aşa că trebuie să şi trăieşti fără socoteală.

– Întocmai, Maxim Stepanîci, confirmă cu deplină seriozitate solicitantul de dincolo de uşă… Din ce-apuci  cu  hapca,  din  aia trăieşti. Dacă n-ar fi fost moşia, jumătate din sat ar fi murit. E al cincilea an de când cărăm de aici bunuri; bolşevicii sunt oameni drepţi. Îţi mulţumim, Maxim Stepanîci.

Paşinţev se supără imediat :

– Iar o iei cu mulţumesc ! Nu mai lua nimic, drac împieliţat !

– Păi de ce, Maxim Stepanîci ?   De ce mi-am mai vărsat eu atunci  sângele  trei  ani,  pe  poziţii  ?  Am  venit  împreună  cu cumătrul, după un cazan de tuci, iar tu zici – nu îndrăzni…

– Iată patria ! îşi spuse Paşînţev adresându-se şi lui Kopionkin, iar apoi către uşă: Păi ziceaţi că aţi venit după hulubă ? Ş-acu spui – cazan !?

Celălalt nu se miră :

– Păi, batâr ceva să fie. Câteodată se întâmplă să iei o găină şi vezi că pe jos stă trântită o ţeavă de fier, dar singur n-o poţi urni, aşa că se tăvăleşte acolo. Din cauza asta şi este peste tot la noi în economie dezorganizare…

– Dacă tot sunteţi în doi, termină vorba Paşinţev, luaţi-vă un picior de muiere din stâlpii ăia albi.  I-oţi găsi voi o întrebuinţare în gospodărie.

– Se poate, se declară mulţumit solicitantul. O să-l remorcăm, ne cioplim din el cahle.

Solicitantul plecă să cerceteze coloana, furtul trebuia cât mai lesnicios făcut.(…)

– M-am uitat în lipsa ta la bombele tale  – sunt toate stricate; cum ai să domneşti tu ?

Paşinţev nu tăgădui :

– Sigur că sunt stricate: eu însumi le-am descărcat. Dar  poporul nu bănuieşte şi îl am la mână doar cu politica – umblu  îmbrăcat în fier, dorm pe bombe. Ai înţeles manevra de învăluire  a inamicului, cu forţe neînsemnate ? Să nu mă spui…”

Umorul  e prezent oriunde, subtil și inteligent, uneori tragic. Undeva, „la marginea sloboziei stăteau de strajă doi mujici: unul cu o  carabină, altul cu un par dintr-un gard.

– Cine sunteţi ? îi întrebară, potrivit slujbei lor, pe Dvanov şi  Kopionkin care se apropiaseră.

Kopionkin îşi opri calul şi cu mare efort încercă să  înţeleagă  însemnătatea unui asemenea post militar.

– Noi suntem internaţionali ! îşi aminti Kopionkin denumirea  Rozei Luxemburg: revoluţionar internaţional.

Străjile căzură pe gânduri.

– Nu cumva evrei ?”

În insula aceea de fericire, există totuși și un element ostil, dușmănos, motiv să fie luat la refec „pentru  ce  este  supărat  pe Puterea Sovietică.

– De-aia o să se isprăvească cu voi, fiindcă întâi împuşcaţi şi  pe urmă întrebaţi, răspunse fierarul cu mânie. Sucită poveste: aţi dat pământul, dar luaţi grânele până la ultimul bob; staţi-ar în gât pământul ăsta ! De pe urma ăstuia mujicului îi rămâne doar zarea.

Pe cine v-aţi găsit voi să înşelaţi ?

Dvanov  îl  lămuri  cum  pătrund  cotele  în  sângele  revoluţiei,  întru hrana forţelor ei viitoare.

– Astea ţine-le pentru tine, i-o întoarse fierarul atotştiutor. A zecea  parte  a  poporului  sunt  fie  proşti,  fie  haimanale,  pui  de căţea, care neam de neamul lor n-au lucrat ţărăneşte şi se duc după cine-o  fi.  Dac-ar fi ţarul  – şi pentru el s-ar găsi la noi o celulă de partid… Şi în partid la voi sunt tot netrebnici din ăştia… Tu spui – pâine pentru revoluţie! Un tâmpit, asta eşti; vezi că  oamenii  mor  – cui să-i mai rămână revoluţia ta ? Iar războiul, zice-se, a trecut…

Fierarul se opri din vorbă, dându-şi seama că în faţa  lui  se  află un om ciudat, aşa cum sunt toţi comuniştii: un om cumsecade, s-ar părea, dar care lucrează împotriva omului de rând.

Dvanov  zâmbi  involuntar  la ideea fierarului: sunt într-adevăr  în popor vreo zece procente de oameni ciudaţi care s-ar dedica oricărei cauze – şi revoluţiei şi mânăstirii, simt nevoia să plece în  pelerinaj.

Veni  şi  Kopionkin;  acesta  răspunse  limpede  tuturor  reproşurilor fierarului:

– Tu nene, eşti un ticălos ! Noi trăim acum cu toţii la acelaşi  nivel, iar tu ai vrea cam aşa: muncitorul să nu halească, iar tu să-ţi fierbi basamacul din grâu !

– La acelaşi nivel, dar nu neted ! îşi luă fierarul revanşa. Un  căluş în gură – asta înţelegi tu din viaţa egală! Eu  însumi, de  cum m-am însurat, mă tot gândesc la lucrul ăsta: s-a întâmplat că totdeauna  ne-au comandat lunateci, iar poporul însuşi n-a luat niciodată  puterea;  el,  prietene,  avea  treburi  mai  serioase – hrănea proştii pe de-a moaca…

Fierarul râse cu isteţime şi îşi răsuci o ţigară.

– Dar dacă s-ar desfiinţa cotele ? puse Dvanov întrebarea.

Fierarul parcă se înveseli, dar pe urmă se îmbufnă din nou.

– Nu se poate ! Aţi inventa voi ceva şi mai rău – las’ mai  bine să fie nenorocirea a veche; cu atât mai mult cu cât ţăranii s-au şi învăţat să-şi îngroape grâul…

– N-ai ce vorbi cu ăsta: e un ticălos ! îl preţălui Kopionkin pe  interlocutor.” Concluzia?  Una singură: „Din fier pot să-ți  fac orice vrei, dar din om – comunist,  nicicum !”, iar „tovarășii sunt oameni cumsecade, numai că sunt proști și nu trăiesc multă vreme.”

Se caută soluții, apostolii purpurii știind că,  vorba lui Lenin, „e un lucru al dracului de greu să conduci statul.” Da, întrucât  „simţământul, tovarăşe Cepurnîi, este stihia de masă, iar  ideea  – organizare. Însuşi  tovarăşul  Lenin  spunea  că organizarea e  pentru noi mai presus de orice…”  La urma-urmei, „zboară cumva şi  avioanele, iar ele sunt, ale naibii, mai grele ca aerul ! De ce nu s-ar  organiza  şi  comunismul ?” De aceea, poate, un cârtitor îşi manifestă   dezamăgirea: „O afacere născută moartă ! conchise tatăl, stând culcat în  pat. Ce nu se pârguieşte la timp, de pomană-i semănat… Când au luat puterea, au promis întregului glob fericirea pentru a doua zi,  iar acum tu spui că nu ne lasă să înaintăm condiţiile obiective. Şi pe popi i-a împiedicat dracul s-ajungă în rai…” Dar, „la Cevengur era cald și mirosea a spirit tovărășesc.” Iar „Alexei Alexeevici venise să caute cooperaţia – această salvare a oamenilor de sărăcie şi de reciproca ferocitate  sufletească.”  Straniu loc, căci sovietul omenirii sociale din raion își avea sediul în biserică și „pentru  toţi  şi  pentru  fiecare  trudea  numai  soarele,  declarat la Cevengur proletar universal. Ocupaţiile oamenilor, în  schimb, nu erau obligatorii, din îndemnul lui Cepurnîi, Prokofie dăduse  muncii  o  interpretare  specială,  potrivit  căreia,  odată  pentru totdeauna, munca era declarată o rămăşiţă a lăcomiei şi  desfătării  exploatator – animalice,  întrucât  înlesneşte  apariţia  proprietăţii, iar proprietatea –  asuprirea ; numai soarele alocă  oamenilor  raţii  pe  deplin  satisfăcătoare  pentru  a  trăi,  şi  orice  lăcomie  provocată  de  munca  omenească  te  duce  pe  rugul  războiului de clasă, întrucât se creează obiecte dăunătoare,  de  prisos.  Totuşi,  în  fiecare  sâmbătă,  oamenii  munceau  la  Cevengur, fapt care îl şi uimise pe Kopionkin; el înţelegea prea  puţin acest sistem  – solar – al vieţii din Cevengur.”

La un moment dat,  în  toiul luptei de clasă, „Cepurnîi luă în mâini lucrarea lui Karl Marx şi pipăi cu respect paginile mărunt tipărite: a scris omul, a scris, îl căină Cepurnîi,  dar noi întâi le-am făcut pe toate, şi pe urmă am citit; mai bine n-ar mai fi scris !

Pentru a nu fi fost citită zadarnic cartea, Cepurnîi scrisese cu mâna  lui  de-a  curmezişul  titlului: «Adus  în  Cevengur   la  îndeplinire,  până  la  evacuarea  de  clasă  a  lepădăturii  restante. Despre ăştia Marx n-a mai avut cap să compună, dar primejdia din  partea  lor  ne  paşte  inevitabil.  Noi  am  luat  însă  măsurile noastre».  După  care,  Cepurnîi  aşezase  cu  grijă  cartea  pe  pervazul ferestrei, simţind cu mulţumire cauza ei depăşită.”

Numai că „Cepurnîi  nu  ştia  însă  că  proletariatul  va  avea nevoie şi de o forţă  de muncă necalificată. Dar chiar în prima zi a socialismului, Cepurnîi se trezise atât de plin de nădejdi datorită soarelui  care  se  ridicase  înaintea  lui  precum  şi  aspectului general al întregului Cevengur frumos dichisit, încât îl rugase pe Prokofie  să  se  ducă  imediat,  unde  o şti, ca  să  cheme  în  Cevengur săraci.

– Du-te, Proş, i se adresase Cepurnîi încetişor, că altfel suntem prea puţini şi-o să ne fie urât fără tovărăşie.

Prokofie confirmase părerea lui Cepurnîi:

– Trebuie să se ştie clar, tovarăşe Cepurnîi: socialismul e o cauză de masă… Şi dintre alţii să nu mai chem ?

– Cheamă şi dintre alţii – îşi încheiase indicaţia Cepurnîi.  Ia-i cu tine pe Piusea şi întinde-o cât mai departe  – cum vezi un  sărac,  îl aduci la noi, să ne fie tovarăş.

– Dar dintre alţii ?

– Adă şi dintre alţii. La noi socialismul e fapt.

Orice fapt fără sprijinul maselor are instabilitatea lui, tovarăşe Cepurnîi.

– Păi asta îţi şi spun, altfel o să ne plictisim – oare ăsta e  socialism ? Ce-mi tot demonstrezi tu, când eu simt !”

Apar dilemele: „Jeev  nu  mai  insistă  pentru  că  oricum  socialismul  se  înfăptuise şi mai încolo se vor descoperi şi femei, fie ele  chiar  tăinuite  sub  înfăţişarea  de  tovarăşe.  Mai  departe  nici  chiar  Cepurnîi nu putea înţelege în ce ar consta caracterul dăunător al  femeilor în socialismul de început, din moment ce femeia ar fi  săracă şi tovarăşă… El ştia numai în general ce însemnaseră în  viaţa  trecută  dragostea  de femeie  şi  perpetuarea prin  ea, dar  acesta era acum un lucru străin de el, de domeniul naturii, iar nu lumesc şi  comunist:  pentru  viaţa  cenvengurană  lumească  femeia era acceptabilă într-o formă severă şi umană, şi nu în  deplina  ei  frumuseţe,  care  nu  este  o  parte  constitutivă  a comunismului;  frumuseţea  naturii  feminine  existase  şi  în  condițiile capitalismului, aşa cum existaseră  în acele condiţii şi munţi,  şi  stele,  şi  alte  evenimente  neomeneşti.  Cu  asemenea  presentimente,  Cepurnîi  era  gata  să  salute  la  Cevengur  orice  femeie al cărei chip ar fi fost întunecat de tristeţea sărăciei şi de  bătrâneţea  trudei  – în  acest  caz  femeia  ar  fi  fost  aptă  doar  pentru tovărăşie, n-ar fi stârnit zâzanii  în masa asuprită, şi, ca  atare,  nu   i-ar   fi   ademenit   printr-o  curiozitate  dizolvantă  pe bolşevicii  solitari. Cepurnîi  recunoştea  până  una  alta  numai dezmierdarea  de  clasă,  nicidecum  pe  aceea  de  femeie. Dezmierdarea  de  clasă  Cepurnîi  o  resimţea  ca  pe  o  atracţie pentru  omul  proletar  de  aceeaşi  măsură  cu  el – în  timp  ce  natura crease pe burghez şi însemnele feminine fără să ţină cont de forţa proletarului şi a bolşevicului. Pornind de aici Cepurnîi, preocupându-se  cu  patimă  de  integritatea  şi  nevătămarea  Cevengurului   sovietic,   considera   ca   fiind  util  până  şi  faptul  indirect că oraşul este aşezat în stepa netedă şi sărăcăcioasă, că cerul de deasupra Cevengurului seamănă şi el cu stepa – că nicăieri nu pot fi sărite forţele ispititoare ale naturii care să abată  oamenii de la comunism şi de la interesul însingurat al unuia pentru celălalt.”

Popularea orașului se face în pripă, fiind aduşi aici săracii din zonă, un  tablou dezolant: „Unii  proletari  şedeau  în  fund,  alţii,  întinşi,  îşi  strângeau  în  braţe  neamurile  sau  vecinii  pentru  a  se  încălzi  cât  de  cât.  Un  bătrân slăbănog, numai în pantaloni, îşi scărpina coastele, iar un  adolescent  şedea  la  picioarele  lui  şi  observa  nemişcat  Cevengurul, nevenindu-i să creadă că are pregătită acolo o casă  – adăpost de noapte – pentru totdeauna. Culcaţi, doi oameni  tuciurii îşi căutau unul altuia în cap, asemenea femeilor, priveau  aiurea, şi doar prindeau păduchii pe pipăite.(…)

– Acolo e proletariatul şi alţii, spuse Prokofie.

Cepurnîi se îngrijoră :

– Care alții? Din  nou  vreo  pătură  de  lepădătură restantă?

– Dar ce-s eu, un nemernic sau un membru ? se supără  Prokofie. Alţii sunt exact alţii – nimeni. Alţii-s ăia şi mai rău decât  proletariatul.

–  Totuşi, cine sunt ? Că doar or fi avut şi ei un părinte de clasă, spune, mă rog ! Că doar nu de prin buruieni i-ai cules, ci dintr-un loc social.

– Ei sunt fărdetată, explică Prokofie. Ei nu locuiesc nicăieri, ei vagabondează.

– Pe unde vagabondează ? întrebă respectuos Cepurnîi; el trata  cu  demnitate  orice-i era necunoscut şi primejdios. Încotro  vagabondează ? Ar trebui poate să fie opriţi ?

Prokofie se miră de o întrebare atât de lipsită de conştiinţă.

– Cum încotro vagabondează ? E clar că înspre comunism, la noi or să-şi găsească şi limanul.

– Atunci du-te şi cheamă-i mai degrabă încoa ! Oraşul, zi-le, este al vostru, e gospodăreşte dereticat şi la gardul împletit stă avangarda  care  urează  proletariatului  fericire  şi…  cum  să  fie, spune-le: că oricum întreaga omenire este a lor. (…)

– Du-te  după  neveste  pentru  popor,  spuse  Iakov  Titîci, poporul  le  doreşte.  Tu  ne-ai  adus  aici,  acum  adu  şi  femei, poporul s-a odihnit – fără ele, zice, nu se mai poate îndura.

Prokofie voise să spună că nevestele sunt şi ele oameni ai muncii, că lor nu le este interzis să trăiască la Cevengur, că, prin urmare, proletariatul să-şi aducă singur, de mână, nevestele, de  prin alte puncte populate, dar îşi aminti că Cevengurul doreşte femei slabe şi istovite, pentru ca ele să nu sustragă oamenii de la comunismul mutual, aşa că până la urmă Prokofie îi răspunse lui Iakov Titîci:

– O să înjghebaţi aici familii, şi o să generaţi mică  burghezie.

– Şi de ce ne-am mai teme de ea, de vreme  ce e mică ? se  miră uşor Iakov Titîci. Mică – înseamnă o chestie şubredă.(…)

– Ce fel de muieri să mân încoa ? îl întrebă Prokofie pe Cepurnîi, instalându-se în căruţă.

– Femei, mă rog, nu deosebite, îl instrui Cepurnîi, dar vezi şi  tu, aşa şi- aşa, numai deosebirea de bărbat s-o aibă, să nu fie atrăgătoare, fă rost numai de stihie neprelucrată…”

Nemulţumirile se ivesc pe dată: „- Ce fel de proletariat ne-ai procurat, ia spune, mă rog ? ! i se adresă el lui Prokofie. E cât se poate de dubios şi pe deasupra nici nu sunt ruşi.

Prokofie luă steagul din mâinile lui Cepurnîi şi citi pentru sine cuvintele lui Karl Marx, scrise pe flamură.

– Oho, va să zică ăsta nu-i proletariat ! spuse el. Află că-i clasă de calitatea-ntîi, tu condu-o numai înainte şi o să vezi că nici n-o să crâcnească  ! Aştia-s doară  proletari  şi  internaţionali, vezi şi tu, ei nu sunt nici ruşi, nici armeni, nici tătari – sunt nimeni! Ţi-am mânat încoa o internaţională vie, şi te mai şi superi !…

Îngândurat, Cepurnîi simţi ceva şi spuse încetişor :

– Avem nevoie de pasul de fier al batalioanelor proletare – comitetul gubernial ne-a trimis în sensul ăsta o circulară, iar tu ai cărat încoa dintr-ăştia, alţii! Cum poate să bată pasul  un  om desculţ ?

– Nu  face  nimic,  îl  linişti  Prokofie  pe  Cepurnîi,  sunt  ei desculţi, dar au în schimb tălpile atât de muncite că poţi să fixezi în ele sâmburi. Desculţi o să-ţi străbată ei toată lumea, pe durata revoluţiei mondiale…”  Cum era  și firesc, „proletarii şi alţii, odată veniţi la Cevengur, lichidaseră repede  rămăşiţele  alimentare  ale  burgheziei  şi,  după  venirea  lui  Kopionkin, începuseră să se hrănească din producţia vegetală a  stepei.”

„Mujicii trăiau și tăceau”, ascultând  docili cuvintele șefului lor: „Sigur, o să înduraţi ! Asta am spus-o aşa, de probă. Cine  a îndurat pe burta lui capitalismul, pentru ăla comunismul  e  o  nimica toată.” Visul se destramă ușor-uşor: „«Ce mai comunism o fi şi ăsta ? se îndoi definitiv Kopionkin şi  ieşi în curtea pierdută în noaptea jilavă. Copilul n-a  mai  apucat să răsufle nici măcar o dată în condiţiile create de comunism, omul a venit aici în  comunism şi aici a murit. Asta-i molimă, nu comunism. E timpul, tovarăşe Kopionkin, s-o iei din loc, şi cât mai departe».” Iar „Cepurnîi stătea  fără să se teamă, pe el îl chinuia conştiinţa că  din pricina comunismului murise în Cevengur cel mai mic dintre copii şi nu-şi putea formula o justificare.” De unde și dialogul: „N-ar fi fost mai bine ca întreg comunismul, cu toată  fericirea lui, să fie păstrat cu grijă în rezervă, pentru ca din când în când, pe măsura necesităţilor de clasă, el să fie alocat maselor  în  porţii  bine  împărţite,  conservându-i  averea  şi  fericirea inepuizabile ?

– Ei ar fi mulţumiţi aşa, spunea Prokofie convins, aproape cu bucurie.  S-au  învăţat  cu  amarul,  îndură  uşor,  să  le  dăm deocamdată câte puţin şi ei or să ne iubească. Dacă ar fi să le dăm totul dintr-odată, ca Cepurnîi, ar toca întreaga avere şi tot ar mai vrea, dar nu vei mai avea ce să le dai, şi atunci ne-ar mătura  şi  ne-ar  ucide.” Bunăoară, „şi Dvanov înţelese de ce Cepurnîi şi bolşevicii cevengurani, îşi doresc atât  de  mult  comunismul:  el  este sfârşitul istoriei, sfârşitul timpului,  iar  timpul  se  desfăşoară  în  natură,  pe  când  tristeţea  rămâne  pentru totdeauna nemişcată în om.” Sătui de raiul marxist-leninist, locuitorii noului Ierusalim își iau tălpășita, surzi la strigătele cuiva: „Cetăţeni,  tovarăşi, proştilor, încotro alergaţi, opriţi – vă ! Dar ei alergau: pesemne că le-a venit, ca şi mie, chef de o internaţională – ce să facă ei cu un singur oraş pe toată faţa pământului ?!” Şi cum să nu plece, de vreme ce „la Cevengur nu există doar  altă plăcere decât  clopotul, dar ăla-i religie.”

Pe nesimțite, „seara porni în stepă o ploaie care se opri chiar la marginea Cevengurului,  oraşul  rămase  uscat.  Cepurnîi  nu  se  miră  de  fenomenul  acesta;  el  ştia  că  natura  aflase  demult  de  comunismul  din  oraş  și că  nu  s-ar  apuca  să-l ude  la  vreme neprielnică.” Ehe, răbufni un bătrânel, „voi  l-ați căutat pe Dumnezeu folosind calea muncitorească!” Ploaia încetă, nu înainte  de a spăla orice urmă de amăgire, de utopie politică.

„Trecea un om, povestiră alţii. Am crezut că vine la noi, dar a dispărut.”  Aidoma  trecu și comunismul, ne-am iluzionat că vine la noi, dar a dispărut… Pe veci ? Habar n-am, știu doar că disidentul Constantin Pârvulescu le-a declarat unor jurnaliști occidentali în 1990 că „viitorul va fi al comunismului”. Mă îndoiesc, cine a citit sau va citi Cevengur îmi va da dreptate.

P.S.  Să luăm aminte la ce s-a întâmplat atunci, deoarece și azi lucrurile se petrec cam la fel cu înfăptuirea statului mondial capitalist, virusat  pandemic recent din rațiuni superioare.

––––––––––

[1] Editura Cartea Românească (traducători George Bălăiţă şi Janina Ianoşi, cu prefaţă de Ion Ianoşi). În anul 2012 a apărut la Editura ALLFA o altă versiune, având-o ca traducător şi prefaţator pe Antoaneta Olteanu.

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

3 octombrie, 2024

Cevengur !? Până să citesc memoriile lui Ion Ianoși nici n-auzisem de romanul rusului Andrei Platonov, at

30 septembrie, 2024

Cevengur !? Până să citesc memoriile lui Ion Ianoși nici n-auzisem de romanul rusului Andrei Platonov, at

26 septembrie, 2024

Cevengur !? Până să citesc memoriile lui Ion Ianoși nici n-auzisem de romanul rusului Andrei Platonov, at

Articole similare

Vremuri depresive
VIZUALIZARI
Justiția „Marelui Licurici”
VIZUALIZARI
SUA, for ever!
VIZUALIZARI
Chibițeli fotbalistice
VIZUALIZARI
Nonagenara și sexagenarul
VIZUALIZARI
Genocidul american asupra indienilor (2)
VIZUALIZARI
Genocidul american asupra indienilor (1)
VIZUALIZARI
Olimpice, și nu prea !
VIZUALIZARI
Despre politică,  altfel !
VIZUALIZARI