Recent, Ana Blandiana a primit Premiul Prințesa de Asturia pentru Litere 2024, prilej să se întrebe în discursul său dacă „poate oare acel ceva plăpând, înaripat și sacru, cum definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant? De fapt, întrebarea, pe care nu mi-o pun pentru prima dată, este Poate poezia salva lumea?, iar răspunsul meu, timid dar afirmativ, e sprijinit pe uimitoare întâmplări.
Oricât ar părea de incredibil, în deceniile cinci si șase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistență prin poezie. Primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereții și tavanul acoperiți în întregime cu poeme născute în detenție. În lipsa creionului și a hârtiei, interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl gândea, cel ce îl memora și cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, și totuși, în aceste condiții dure, mii de poeme au fost compuse și au reușit să treacă din celulă în celulă și din închisoare în închisoare. Toate cărțile de memorii ale deținuților politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare în alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor eliberați a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeți sau cu autori doar presupuși adesea greșit, într-o adevărată simfonie a rezistenței spirituale, a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei. Iată o dovadă că, în condiții extreme, când își simțeau periclitată esența, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocați de represiune, oamenii le căutau, le găseau si le respirau pentru a supraviețui. Pentru că poezia nu vorbește despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbul poiein care înseamnă a construi.
Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferență, de vidul rămas în locul credinței, de excesul de materialitate și de consum, de deficitul de spiritualitate?”[1]
Mă tem că nu, nu cred deloc că lirismul va vindeca societatea, schimonosită iremediabil de înstrăinare și ignoranță violentă! Cât privește rezistența prin poezie, nu-mi dă pace o destăinuire recentă aparținând prozatorului Varujan Vosganian, potrivit căruia, la un moment dat, s-a luat inițiativa ridicării unui monument al „literaturii întemnițate”, tentativă eșuată deoarece „membrii Consiliului Scriitorilor n-au căzut de acord asupra componenței listei, unii cerând să fie scoși de pe listă scriitorii ce simpatizaseră cu mișcarea legionară, să nu cumva să-i supărăm pe evrei, alţii cerând să fie scoși scriitorii care au semnat angajamente cu Securitatea în perioada de detenţie ori s-au pus în slujba propagandei comuniste la ieșirea din închisoare. Până la urmă, tot tăind şi scoțând, n-a rămas mai nimeni din listă, literatura întemnițată a devenit o virtute pe care, chiar și cu atâţia scriitori întemnițați, literatura română n-a probat-o. Monumentul n-a fost înălţat niciodată, încă o dovadă că am trăit un trecut pe care nu l-am înţeles și ale cărui suferințe nu le merităm”[2]. Trist, monșer, trist…
Cândva, Apollon Maikov îi scria unui confrate despre implicarea exaltatului, atunci, Feodor Mihailovici în mișcarea revoluționară ce avea să-l coste libertatea: „«În plus, iar acesta era argumentul meu principal -, suntem amândoi poeţi, adică oameni lipsiţi de simț practic, nu știm să ne descurcăm în propriile interese, iar activitatea politică presupune totuși un simț practic excepțional dezvoltat.»
«Și îl revăd pe Dostoievski», urmează Maikov, «stând la fel ca Socrate muribund în faţa discipolilor, în cămașa de noapte cu gulerul descheiat, folosindu-și toată puterea de convingere pentru a-mi explica scopul sacru al ideii sale, datoria care ne revenea de a ne salva patria și câte și mai câte…»”[3]
Din nefericire, poezia nu-i mai salvează azi nici pe cei care o scriu, darămite pe ceilalți, să nu fim naivi! Să nu observăm oare că omul actual este „capabil să-și dedice viața comercializării derivatelor financiare și securizării activelor”[4] și nicicum potrivirii cuvintelor în rime? Iar în acest permanent „stres vertical, în fața șefilor, și orizontal, în fața colegilor aflați în ambuscadă”[5], el nu mai are starea aceea inefabilă de plutire, de evadare din cotidian pe frânghia salvatoare a versului…
Oamenii recenți s-au transformat în maimuțe cu smartphone și, deși, esența le-a fost deja deturnată de consumerismul deșănțat, merg nepăsători mai departe, grăbiți să se distreze cu orice chip. Nici măcar nu-și dau seama că sunt, de fapt, niște deținuți la locul de crăpelniță, de căpătuială, ce dacă gratiile nu se zăresc, fiind pitite pervers de gardienii noii corectitudini politice și civice. Un penitenciar planetar în care pușcăriașii sunt reeducați în dementa logică a confruntării armate, nicidecum a poeziei !
Pfu, în jur răsună armele războiului, asurzitor, înfricoșător, tiranic… Nu departe de infernul duhnind a praf de pușcă, oamenii se îmbuibă și se năpustesc sălbatic asupra mall-urilor nu doar în Black Friday, ascultă manele și se risipesc în frivolitatea nemărginită, nici că-i îngrijorează soarta altora ori a omenirii în ansamblu… Carpe diem! Altceva nu-i interesează. Ce dacă poeții au fost condamnați la tăcere, cui îi pasă de ei? Mântuirea omenirii n-a stat niciodată în pana lor, cu atât mai mult astăzi, să nu ne amăgim aiurea!
[1] Ana Blandiana, „Roboții nu vor înțelege niciodată suferința”, în Q Magazine din noiembrie 2024
[2] Varujan Vosganian, Dublu autoportret: memoria unei zile
[3] Henri Troyat, Dostoievski
[4] Andreï Makine, Dincolo de frontiere
[5] Andreï Makine, Dincolo de frontiere