Găsesc printre hârtiile lăsate mie de Darie Novăceanu și Adevărul despre ziarul Adevărul[1], o poveste scrisă la începutul anilor 2000 de primul redactor-șef postrevoluționar al acestui cotidian. În cele șaizeci de pagini tehnoredactate dau și peste portretul făcut ziaristului Cristian Tudor Popescu, o mică bijuterie stilistică novăceaniană!
Așadar, „l-am numit Catpopescu, bănuind că-i face plăcere, înțelegând osteneala mea la scufundarea lui în cristelniță: de ce să ai nume, prenume și iar prenume în trei cuvinte care, separate, nu spun mare lucru, în vreme ce adunate într-unul singur spun mai mult decât perfectul, adica renumele însuși? Nu știu dacă recunoaște elogiul, dar dacă nu-l înțelege, îl rog să-l simtă. Nefiind eu structuralist, nici măcar lingvist clasic, dedicat antroponimiei, s-ar putea să mă înșel, dar, dincolo de onomastică, în numele Catpopescu descifrez și multă toponimie românească neaoșă, popeștii reprezentând cam un sfert din populația activă a țării, adică orizontala mare din piramida socială din care, treptat, au plecat până și faraonii din lipsă de alimente, căldură și lumină. Au rămas numai catpopeștii care dispun de toate trei, cu prisosință.
Onomastică și toponimie, Catpopescu e, de fapt, o metaforă eliptică: semnificație fără semnificant, râu fără apă, fum fără foc, strigăt fără gură, subconștient fără conștient. Aglutinare fără pierderi sonore. Adică exact ceea ce exprimă mai plastic decât orice ființă și caracterul ei: de ce să mergi de la A, pe un drum lung, rupându-ți pingelele, ca să ajungi la B, dacă o poți lua pe scurtătură ? Mai în amănunt: de ce să ajungi unde n-ai fost niciodată, când poți foarte bine să te întorci aici, venind de nicăieri ? Mai clar: de ce să te chinuiești să-ți construiești un prestigiu, când îl poți obține sugrumându-l pe al altuia ?
Catpopescu a parcurs toate aceste variante și a reușit o performanță în plus: a ajuns să coboare în Gara Gloriei înainte de a se urca în tren. Asta l-a ajutat după aceea să ajungă la Breaza fără a mai trece prin Gara de Nord. Nu, hotărât lucru, Catpopescu merită toată atenția și grija, fiindcă nu poți să știi niciodată cu cine ai de a face, neștiind cine este. Tu poți să-l confuzi, din necunoaștere, dar el nu te poate confunda decât dacă vrea, privindu-ți ceasul care nu arată orele de pe pământ.
Ca să mă înțelegeți ce doresc să spun, aleg un amănunt dintre multele pe care, în scurtul timp cât am conviețuit în același spațiu, dar în alt timp, mi le-a oferit cu nonșalanță și generozitate.
A venit la ziarul de stat Adevărul – ziarul nu avea de ce să se ducă la el – cu mâinile goale – adică fără bibliografie personală -, în blugi ponosiți prin frecatul zidurilor (obișnuia să meargă cu fața la perete, ca Apunake, să nu-l vadă lumea, precum a mers și la Revoluție) -, în bascheți găuriți – arși de cărbunii de la focurile de tabără, de pe când era pionier -, fără serviciu – fusese dat afară prin neprezentare – și fără casă – nu se dădeau case fără serviciu, nici serviciu fără buletin, nici buletin fără domiciliu. N-a venit singur. A venit cu recomandarea soției mele, care, după ce greșise și-l publicase cu schițișoare de non fiction în revista SLAST, a făcut a doua greșeală, prezentându-mi-l.
L-am invitat să ia loc (pe scaun) și am așteptat să-l aud conjugându-se.
– Stiți – a început cu partea sentimentală -, locuiesc în chirie, cu Anca, soția mea, doctoriță, cu un copil, o fetiță, de la alt soț. Înghesuiți. Într-o singură cameră.
– E greu, îmi dau seama.
– Și n-am nici serviciu, știți, mai mergem la Constanța, la părinții ei, o duc mai bine… Au casă bună, socrul a lucrat ca inginer la partid.
– Bine, zic, oprindu-l să continue biografia socrilor, vei avea serviciu.
– Cum, mă angajați la Adevărul?
– Da.
– Bine, dar nu pot fără casă…
– Vei avea și casă.
– Puteți să-mi dați și casă ?
– Pot, câte camere vrei ?
– Știu eu, cu fetița…două sau trei…
– Bine, să fie patru.
– Faceți dumneavoastră asta pentru mine, fără să mă cunoașteti?.
Am făcut. A treia zi, Catpopescu primea un apartament de patru camere și sprijin logistic să-și aducă mobila de la Constanța, instaland-o, o zi și două nopți, chiar în redacția ziarului, jos, la parter, la intrare, într-o nișă retrasă, unde a și dormit, ca să nu doarmă altcineva în locul lui și să-l vadă lumea că are și casă și masă la Adevărul.
Mai mult nu puteam face pentru el. Am făcut mai târziu, când și el se făcea că face, scriind binișor, învățând mersul așa cum merg, când ies la plimbare pe uliță, bunicul și nepotul. Nepot precoce, cunoscând obiectele înaintea denumirii prin cuvânt și alfabetul, după învățarea cuvintelor. Dublu precoce, cu memorie selectivă direcționată exclusiv spre ceea ce-l interesa și știind să-și gradueze emoția ca cerșetorii, mila.
– Nu-i așa că îmi cumperi o înghețată pe băț și îmi iei și căluțul ăla care nechează de-adevăratelea?
– Nu.
– Atunci, dă-mi o revistă literară.
– Adevărul literar și artistic îți place ?
– Da, îmi place, îi mai tund câțiva colaboratori, în primul rând pe Valeriu Cristea, îi pun fundiță albastră, sus, cu numele meu, și-l fac frumos. Înghețata nici nu-mi place cine știe ce, iar căluțul o să mi-l ia mama soacră.
I-am dat revista și s-a ținut de cuvânt: și-a pus, sus, fundul lat al numelui său și revista a devenit numai a sa. Nici Arghezi, nici Călinescu, nici înaintașii Anghel, Stere, Nădejde sau Sadoveanu. Numai Catpopescu, Catstănescu și Felicia Antip. A tuns, a ras, a tăiat unghii, a pus lumânări, tămâie și otravă de șoareci pe la toate crucile care se înclinaseră din cauza timpului. Crucea înclinată nemaifiind cruce, ci obiect venerat de nebunii verzi și profanat de cei fără nicio culoare.
La a doua ieșire la plimbare, extraterestrul a fost mai puțin pretențios.
-Știi că măgarii ăștia încep să rupă gardul ?
– Știu.
-Vreau să spun gardul ziarului. Dacă mă pui pe mine paznic, îi mănânc cu parul. Am și praștie. De cauciuc. Îi împușc pe toți.
L-am numit redactor-șef adjunct. Și iar s-a ținut de cuvânt, lăsându-se învăluit, bandajat înainte de a fi fost rănit, precum generalul Stănculescu.
La a treia ieșire, într-o după-amiază din martie 1991, văzusem gardul rupt cam pe jumătate, îmi procurasem cuie și scânduri noi și l-am chemat la mine.
– Uite, am trei oameni și cu mine patru. Mai trebuie unul, că așa zice legea, cel puțin cinci. Facem o societate și reparăm gardul. Semnezi ?
– Mai e vorbă ? Cu dumneavoastră, la capătul lumii!
Și a semnat – păstrez semnătura, ca indienii jivaros capetele micșorate ale dușmanilor învinși – fără să-i tremure mâna, confundându-mă cu o ficțiune și ajutându-mă să accept realitatea lui. Dupa exact trei ore, în aceeași seară, l-am găsit rătăcit între herghelia de măgari. Învățase să ragă ca ei, reușind să rupă, împreună și în bună înțelegere, tot gardul. De par și praștie uitase cum să le folosească și fiindcă le avea, totuși, le-a folosit împotriva mea. Și a ieșit învingător.
Nu l-am mai văzut mulți ani după aceea. Și nici nu doream să-l văd. Până într-o seară, când m-am așezat în fața televizorului și am dat peste el la Pro TV. Însoțit de Dumitru Tinu, îl flancaseră pe ministrul de Interne și îl «frecau» pe tema și problema siguranței străzii și cetățeanului. Înghesuit și ușor jenat, ministrul:
«-Ce putem face ? Să folosim armele lor ?
– Ce arme, i-a replicat Catpopescu, cât să fie de mari ?».
Și ca să arate o dimensiune potrivită, s-a aplecat usor, pe dreapta: «Mai mare decât ăsta?», trântind pe masa de la Pro TV, «praștia» nouă, un pistol uriaș, nu știu, un Colt 45 sau un Winchester 73; oricum, un delict cumpărat la negru, de la un cowboy în trecere prin Giulești. Au înmărmurit și ministrul și Dumitru Tinu. Și eu, de două ori, în fața televizorului. Extraterestrul devenise pirat veritabil. Și încep să cred că propusese masa aceea «rotundă» nu ca să salveze cetățenii de pericole, ci ca să le arate celor ce ar avea curajul să-i calce bătătura, că știe și are cu ce să se apere.
Acum, că a declarat Ziarul zis Adevărul drept crucișătorul presei românești și a amenințat celelalte bărcuțe că le scufundă, trebuie crezut. E în stare s-o facă. Dacă nu trece cu prova peste Guvern, deși o corabie de pirați, nava e încă bună, are pereții dubli, de la Scânteia și de la ziarul de stat Adevărul, motoarele sunt bune – nu au schimbat absolut nimic, nicio rubricuță – pânzele doar sunt negre (și nu îndoliate din uitare, ca ale lui Tezeu) și extraterestrul a învățat să ocolească stâncile subterane. Nu ca Prestige, eșuat aici, în Spania, lângă Finisterre, la capătul lumii, cu tancuri, mitraliere și alte obiecte din aceeași specie conservate în păcură. Catpopescu e singurul dintre extratereștrii, din mulții pe care-i cunosc, care se hrănește numai cu lapte. Supt direct din morminte, cu țeava pistolului”.
Vasăzică, din istorioara tocmai citită s-a ivit balaurul presei dâmbovițene, un fel de Savonarola în izmene… Catpopescu, Catpopescu… Încerc să scurm în mușuroiul onomastic, să dezleg șarada gorjeanului stabilit definitiv în Spania. Să vină oare de la cat, de la etaj, adică? Poate de la catul de jos… Cumva de la cataclism? Ori de la scatoalcă? Renunț, deși, dacă m-ar îmboldi vreun instinct scatologic, aș zice că prefixul „Cat” ar proveni din cuvântul scatofag. Bleah, ce urât pute! A adăuga altceva la portretul lăsat posterității de Darie Novăceanu ar însemna să știrbesc harul autorului, Dumnezeu să-i îngrijească veșnicia ! Iar lui Cristian Tudor Popescu să-i ierte păcatele jurnalistice – multe și abjecte!
P.S.: Și pentru a-l desluși pe deplin pe individul proaspăt creionat, am să mai deschid o portiță. Una oferită de Cătălin Ranco Pițu în cartea-i de referință Ruperea blestemului. Revoluția Română din decembrie 1989, cuprinzând și declarația martorului… Cristian Tudor Popescu. Omniscientul gazetar, bolnav de notorietate, s-a băgat în seamă, dar nu cu vreo relatare despre o faptă percepută nemijlocit, ci ca purtător de impresii al defunctului Dumitru Tinu, al cărui nume e trecut sub tăcere. Așadar, jurnalistul atoatecunoscător s-a prezentat zelos în fața procurorului și, jurând pe Biblie, a arătat că „într-o împrejurare, la circa un an și jumătate după decembrie 1989, am purtat o discuţie cu colegul meu de redacţie (solicit înţelegere pentru păstrarea în anonimat a numelui acestuia deoarece este decedat) care, înainte de 1989, lucrase ca activist în aparatul de partid, la Capitală. Respectivul mi s-a confesat cu privire la momentul spargerii mitingului și a afirmat că s-a aflat în mijlocul oamenilor în acea zi de 21 decembrie 1989 în Piaţa Palatului. Cu privire la cauzele care au putut determina agitația şi dispersarea ulterioară a celor prezenţi în piaţă, acesta mi-a spus că a simţit personal o vibraţie extrem de puternică ce i-a indus o stare de spaimă și acest lucru l-a constatat şi la ceilalți participanţi la miting, în jurul său. Am cerut detalii, iar colegul meu mi-a spus că a perceput acea vibraţie ca pe un sunet compact, profund, omogen, posibil de joasă frecvență, iar descrierea senzaţiei a fost categoric una subiectivă. Nu mi-a relatat nimic despre alte sunete sau zgomote specifice șenilatelor sau exploziilor de petarde ori de altă natură. De asemenea, mi-a relatat și despre acţiuni individuale prin care femeile în general erau înțepate cu corpuri ascuţite, cum ar fi băţul de la steag. Această ultimă acţiune părea a fi concomitentă cu cea a generării sunetului care i-a indus starea de spaimă“.
Morala? Aveți grijă ce vorbiți cu gagiul, că mâine – poimâine vă dă pe goarnă, mai ales că are năravul să vă ceară și detalii !
[1] Povestea, în sine, este incitantă, însă, așa cum i-am reproșat și autorului la acea vreme, a fost scrisă după moartea lui Dumitru Tinu, deci fără posibilitatea acestuia de a se apăra. De aceea, nu am publicat-o și n-o voi publica vreodată…