Este indiscutabil, trăim în „era suprapopulației”[1], Aldous Huxley nu s-a înșelat deloc ! Ce intuiție a avut englezul când a prefigurat „minunata lume nouă”, lume în care „criza permanentă justifică controlul tuturor oamenilor și lucrurilor prin instituțiile guvernului central.”[2] Care „guvern central” ? vă întrebați strâmbând din nas.  Ăla care, de pildă, a trimis o întreagă comunitate mondială în lagărele de concentrare pandemică,  certându-ne zilnic că nu ne spălăm pe mâini și nu ne vaccinăm. Sau, tot ăla, care aruncă ciclic planeta în haos economic, financiar, militar, politic, sanitar, ecologic – , pentru a-și supune apoi plătitorii de taxe și impozite la restricții din ce în ce mai  discreționare și  absurde, departe de drepturile și libertățile cetățenești propovăduite cândva, tare demult… Atacul, chipurile terorist, asupra turnurilor gemene din New York, a clădirii Pentagonului  și a câtorva aeronave americane în fatidicul an 2001 au fost doar simple exerciții de cinism, experimente reușite care explică acum toată pantărășenia și ce va să fie. „Dar presiunea crescândă a mulțimii asupra resurselor disponibile nu este singura forță care ne împinge în direcția totalitarismului”[3], nici pomeneală ! Căci, „în politică, echivalentul unei teorii științifice pe deplin dezvoltate sau al unui sistem filosofic bine închegat reprezintă o dictatură totalitară. În economia politică, echivalentul unei opere de artă frumos compusă este fabrica ce-și desfășoară munca fără opintiri și în care lucrătorii se adaptează perfect mașinilor. Voința de ordine poate să-i prefacă în tirani pe cei care pur și simplu aspiră să facă ordine în haos. Frumusețea ordinii este folosită ca o justificare pentru despotism.”[4] Organizațiile  corporatiste  sunt astfel de celule  totalitare, însă nu estetica formală este scopul lor, ci profitul și satisfacerea poftei nesăbuite de a dicta angajaților comportamente subalterne, greu de imaginat altminteri. Transformarea individului în mașinărie va încununa în curând procesul ăsta diabolic de anulare a omului de către om. Oricum, „în forma lor originară, societățile umane nu semănau cu stupul sau cu furnicarul. Ele erau doar niște haite. Civilizația este, printre altele, procesul prin care haitele primitive se transformă într-un analog – o imitație crudă și mecanică a comunității organice de insecte sociale. În momentul de față, presiunile suprapopulării și ale modificărilor tehnologice accelerează acest proces. Colonia de termite a ajuns să pară  un ideal realizabil și în ochii unora chiar dezirabil. E inutil să spunem că idealul, de fapt, nu se va împlini niciodată. O prăpastie imensă desparte insecta socială de mamiferele aproape gregare, cu creierul foarte mare.”[5] Metamorfoza e ca și isprăvită,  miliarde de termite, dotate cu smartphone, se simt al dracului de bine în alveolele părelnic sociale ale rețelelor de trepanație în masă, unde consumă cu nemiluita toate produsele contrafăcute, încurajate pervers de privirea uriașului „Big Brother”. Căruia nu-i scapă nimic din zbaterea târâtoarelor, ajunse în așa hal încât au proclamat-o pe „Black Friday” zeița tutelară.  Și, uite-așa, „în cadrul dictaturilor mai eficace, de mâine, probabil că va exista mult mai puțină violență decât sub Hitler și Stalin. Supușii viitorilor dictatori vor fi înregimentați fără suferință de un corp de specialiști bine pregătiți în ingineria socială. «Solicitarea ingineriei sociale din vremurile noastre – scrie un susținător entuziasmat al acestei noi științe – aduce cu solicitarea ingineriei tehnice, de acum cincizeci de ani. Dacă prima jumătate a secolului XX a fost era ingineriei tehnice, cea de-a doua jumătate poate să fie foarte bine era ingineriei sociale».”[6] O altă premoniție împlinită. Dictatura  epidemiologică recentă n-a avut nevoie nici măcar de un glonț tras ca să ne așeze în genunchi și să ne vâre în jugul anti-COVID. Da, deoarece „pușca își are locul ei, la fel și seringa”[7]…  „Ingineria socială” nu-i altceva decât prostirea mulțimii, expresia parșiv-științifică a unui atavism vulgar, întrucât, dintotdeauna, s-a dorit și s-a urmărit reducerea mulțimii la o turmă docilă și credulă. De aceea a fost inventată  presa, ca mijloc ideal pentru propagarea minciunii cu ștaif oficial. Ce dacă „astăzi nu mai putem să credem nimic din ceea ce vedem în ziare.”[8] Thomas Jefferson[9]  nu s-a sfiit să dea în vileag putreziciunea mass-media încă  din secolul al XVIII-lea, deși formele de manipulare nu atinseseră performanțele actuale. Da, fiindcă „în Occidentul democratic există o cenzură economică și mijloacele de comunicare în masă sunt controlate de membrii Elitei Puterii. Cenzura prin creșterea prețurilor și concentrarea puterii de comunicare în mâinile câtorva mari concerne este mai puțin criticabilă decât proprietatea de stat și propaganda guvernamentală, dar, fără doar și poate, nu este un lucru pe care un democrat ca Jefferson l-ar putea aproba. În ceea ce privește propaganda, primii susținători ai alfabetizării universale și ai unei presei libere întrezăreau doar două posibilități: propaganda ar putea fi adevărată sau falsă.  Ei n-au prevăzut ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în primul rând în democrația noastră capitalistă occidentală – și anume, dezvoltarea unei mari industrii a mijloacelor de comunicare în masă care să nu fie preocupată, în general, nici de adevăr, nici de neadevăr, ci doar de nereal, de ceea ce este mai mult sau mai puțin irelevant. Cu alte cuvinte, acești vizionari n-au ținut seama de pofta aproape nelimitată a omului de a avea parte de divertisment.”[10] Ba bine că nu ! Tocmai asta au avut în vizor, insațiabilitatea bipezilor  de facil și futil, de distracție și superficialitate. Așa s-a ajuns la o adevărată industrie a promiscuității și a subculturii. Oamenii se dau în vânt după ambalajele  sclipicioase, semn că băștinașii aceia din Lumea Nouă n-au greșit prea mult când și-au vândut  libertatea și trupurile pe un pumn de mărgele de sticlă. În definitiv, ne învârtim de secole într-un cerc din care nu vom mai ieși vreodată. Păi, fără doar și poate, „în Minunata lume nouă, divertismentele non-stop de cele mai fascinante feluri (filmele tactile, orgia-beția, jocurile centrifuge) sunt folosite în mod intenționat, ca instrumente politice, în scopul de a-i impiedica pe oameni să dea prea mare atenție realităților situației sociale și politice. Cealaltă lume a religiei diferă de cea a divertismentului; dar ele se aseamănă prin aceea că, hotărât lucru, nu sunt de pe lumea asta. Amândouă sunt distracții sau diversiuni și, dacă se trăiește continuu în mijlocul lor, amândouă pot deveni, așa cum spunea Marx, «opiul popoarelor», așadar o amenințare la adresa libertății. Numai cei vigilenți își pot păstra libertățile și numai cei care sunt în mod constant și inteligent treji la fața locului pot spera să se guverneze pe sine în mod eficace, prin procedee democratice. O societate a cărei majoritate își petrece o mare parte a timpului nu la fața locului, nu Aici, și Acum, și în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului și a serialelor siropoase, a mitologiei și a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăți în combaterea celor care, prin încălcarea libertății, vor să manipuleze și să controleze această societate.”[11] Parcă am fi în anul 2021, iar nu în 1958, momentul scrierii eseului Reîntoarcere în  minunata lume nouă ! Luați aminte la vorbele huxleyene și nu vă mai lăsați prostiți  de reclamele publicitare, un opiu mai nociv decât toate celelalte  de până acum ! Din bucățica aia de Sodoma ecranizată  contra cost și  interesat în fascicule scurte, copiii noștri își aleg modelele pierderii de sine, dezumanizării treptate. În avalanșa aceasta de produse media, puberii sunt incapabili să-și cenzureze instinctele primare, mai ales că locul și rolul școlii au fost minimalizate și batjocorite continuu și cu premeditare. Personajele cretine din calupurile publicitare s-au strecurat subliminal în mințile juvenile și de acolo vor ieși indivizii de serie,  interșanjabili între ei  oricând și  oricum. Deși „creșterea populației și progresul tehnic au avut drept rezultat o sporire a numărului și a complexității structurilor sociale, o augmentare a puterii concentrate în mâinile conducătorilor și o scădere proporțională a cotei de control exercitat de către alegători, legată de o descreștere a respectului publicului pentru procedeele democratice. (…) Negustorii politici fac apel numai la slăbiciunile alegătorilor, niciodată la puterea lor virtuală.”[12] Spectacolele electorale, de la noi și de aiurea, sunt exemplare, concluzia  huxleyană n-are fisură ! Gloata acceptă tâmp, iarăși și iarăși, să fie trasă pe sfoară de politicieni, indiferent de meridianul pe care viețuiește, o dovadă în plus că toți suntem o apă și-un pământ  ! Votăm cu  voioșie oligofrenă, sperând cu o credulitate scandaloasă  că numele de pe lista  cu lozinci politice ne vor înfăptui nădejdile. Un joc perdant din start, dar continuat de neputința  omului de a schimba rânduielile. Spălarea  creierelor n-are răgaz și nici eșecuri, este un program  cu o rată de succes irepetabilă ! Fără tăgadă, „Orfeu a încheiat o alianță cu Pavlov – între puterea sunetului și reflexul condiționat.”[13]   Doar că,  și aici Erich Fromm are dreptate, „societatea noastră occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale și politice, duce tot mai puțin la sănătatea mintală și tinde să submineze la individ securitatea personală, fericirea, rațiunea și capacitatea de a iubi; ea tinde să-l transforme pe individ într-un automat care plătește pentru eșecul său uman cu o creștere a bolilor mintale și cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci și de a obține așa-zisa plăcere.” „Conformismul lor, conchide Huxley,  devine treptat asemănător cu uniformitatea.” Dar, citându-l pe Fromm, „uniformitatea și libertatea sunt incompatibile. Uniformitatea este, de asemenea, incompatibilă cu sănătatea mintală. Omul nu e făcut să devină un automat și dacă ajunge așa ceva, i se distruge baza sănătății mintale.” Lumea pare mai degrabă un  ospiciu, ticsit de pacienți roși de depresie și anxietate, beteșuguri  ale bunăstării de mall. Creiere arse și suflete rătăcite într-o epocă a burn out-ului necruțătoare, iată prețul plătit pentru providențiala înregimentare în „termitiera” racordată la consumerismul deșănțat. Miliarde de inși cu burți pline, dar cu minți împrăștiate și cariate de frici existențiale, aflate, de bunăvoie, la cheremul organizațiilor deloc caritabile, fie statale, fie private. Or, „a acorda organizațiilor întâietate față de indivizi înseamnă a subordona țelurile mijloacelor.”[14]  Dar cui îi pasă, atâta vreme cât  indivizii au siguranța castronului zilnic cu lături chimico-alimentare sau propagandistice. Ce dacă „liberalismul înflorește într-o atmosferă de prosperitate și pălește pe măsură ce scăderea prosperității face necesară intervenția tot mai frecventă și mai drastică a guvernului în drepturile supușilor săi. Suprapopularea și supraorganizarea sunt două condiții care, după cum am mai subliniat, privează societatea de șansa corectă de a face instituțiile democratice să acționeze în mod eficace.”[15] Vasăzică, am ajuns în prezentul pandemic, cu sloganurile și manipulările demagogice înfricoșătoare, predicțiile huxleyene s-au adeverit  cu vârf și-ndesat. Am golit de conținut democrația, iar pentru alte miliarde de neînsemnați „am eliminat moartea rapidă prin malarie; acum însă predomină viața chinuită de subnutriție și supraaglomerare, iar moartea înceată prin înfometare amenință tot mai mulți oameni.” Între îmbuibați și flămânzi  rămâne să supraviețuim, Omul organizației  al lui William Whyte învață noua etică socială, ale cărei cuvinte-cheie „sunt «adaptarea», «ajustarea», «comportament cu orientare socială»,  «dobândirea deprinderilor sociale», «munca în echipă», «traiul în grup»,  «dinamica de grup», «creativitatea de grup». Ipoteza de la care pornește este aceea că ansamblul social are mai mare valoare și semnificație decât părțile sale individuale, că diferențele biologice înnăscute ar trebui să fie sacrificate în favoarea uniformității culturale, că drepturile comunității au prioritate față de ceea ce secolul al XVIII-lea, numea Drepturile Omului.” Și da, visul de aur al marilor ingineri sociali este ca și  realizat, omul organizației l-a scos din scenă pe omul creativ. Deloc întâmplător, primul aduce foloase grupului, spre deosebire de al doilea, incomod tocmai prin nealinierea lui solitară. De aici și morala, de-o simplitate revoltătoare în  logica implacabilă a lucrurilor, dezvăluită de Clyde Miller[16]: „Gândiți-vă la ce profituri ați putea aduce firmei dumneavoastră dacă ați putea condiționa un milion sau zece milioane de copii care vor crește și vor deveni adulți educați să vă cumpere produsele, așa cum sunt educați din timp soldații când aud cuvintele «trăgaci», «înainte marș»! Da, chiar gândiți-vă! Și, în același timp, nu uitați că dictatorii și viitorii dictatori se gândesc de ani și ani de zile la acest gen de lucruri și că  milioane, zeci și chiar sute de milioane de copii sunt pe punctul de a crește pentru a cumpăra produsul tehnologic al despotului local și, ca niște soldați bine instruiți, să reacționeze printr-o comportare adecvată la auzul cuvintelor-trăgaci inoculate în aceste minți tinere de către propagandiștii despotului.”[17] Un fior rece mi se scurge pe șira spinării, „cuvintele-trăgaci” îmi pătrund dureros în carne și le simt arsura. Aldous Huxley zâmbește ironic din postumitatea-i eternă și parcă îl aud mustrându-ne: „V-am zis eu demult, păcat totuși că nu m-ați ascultat. Dar poate nu-i terminat totul, ar mai fi o șansă de salvare…” Pe naiba, de unde să știe el că „acum, încărcați cu fanatism şi prostie progresistă, dăm, iar, târcoale dictaturii. Mai nou, lumina vine de la Apusul care tocmai a apus. În fond, care e sensul ultim al libertății, dacă nu suprimarea ei, în numele  libertății?  Putem încerca alt gen de dictatură.”[18]

          Oho, și cu câtă sminteală o mai încercăm…

 ––––––––––––-

1] Aldous Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Președinte al SUA în perioada 1801-1809 și unul dintre autorii Declarației de independență din  4 iulie 1776.

[10] Aldous Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Clyde Miller, profesor, co-fondator al Institutului  pentru analiza propagandei în 1937

[17]  Aldous Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă

[18] Traian Ungureanu, Adevărul