MOTTO:

                                                             „Limba română este principalul bun                                                                                 național, începutul  și sfârșitul a toate.”

                                                                             Nicolae Manolescu[1]

Citesc și mă întunec la față, știrea ar trebui să zguduie România. Cică doar 6% dintre absolvenții  de liceu au buchisit cum se cuvine lecția scrisului corect?!? Informația nu a făcut  mulți pureci prin  studiourile de imbecilizare în masă și nici prin cabinetele ministeriale. Falimentul național își vede nestingherit de drum, nu mai e cale să fie oprit. Cu astfel de tineri, care nu-și iubesc limba maternă, strădania de rezidire a țării n-are niciun sorț de izbândă. Agramații nu pot construi decât lucruri strâmbe, care nu durează. Și totuși, dincolo de lepădarea asta  ostentativă a generației  Untold de tot ce-i românesc, nu putem să-i ignorăm pe complicii la  teribilul dezastru – cadrele didactice. Ce-or  fi păzit dascălii din clasele primare și liceale, chiar să nu fi constatat beteșugul elevilor lor? Sau or fi și ei pe potriva ucenicilor? Anexe, prelungiri ale telefoanelor deștepte, ce altceva ? Câți profesori or avea această sfântă vocație? Mă sperie răspunsul, într-o  vreme în care harul nu mai valorează două parale, iar societatea nu dă doi bani pe el. Și atunci, de unde alți îndrumători și însămânțători de entuziasm pentru copiii noștri? Culegem ce am semănat timp de trei decenii de politici sortite eșecului nu numai în învățământ. Pieirea unei națiuni începe  tocmai în clipa abandonării propriei limbi. Căci, „cum arată azi școala, va arăta mâine țara”[2], vorba  nemuritorului Spiru Haret… Adică și mai rău !…

Cândva, școala însemna emanciparea individului, iar cartea îți  asigura partea cumsecade în viață… Cândva, comunitatea  îl venera pe educator, un adevărat stâlp al  micului univers rural ori urban  și un fel de apostol laic… Cândva,  omul cu catalogul era modelul incontestabil al unor promoții întregi de școlari… De aceea, Alice Voinescu, de pildă, îi face un portret de neuitat unuia  dintre „profii” ei: „Trebuie să fixez aici încă o foarte prețioasă amintire, pe care aş vrea s-o public cândva, ca dovadă a căldurii pe care o punea în ajutorarea studenţilor în care avea nădejde. Îmi trecusem prima jumătate a licenţei cu bile albe. Eram extenuată. Simțeam  că nu mai lucrează celula. Căldurile năprasnice m-au paralizat de când eram copil. O totală prostrație mă cuprinsese – se  vădise  la răspunsurile date la «franceză». Dl. Maiorescu asistase și l-am simţit foarte părintește îngrijorat. M-a chemat la cancelarie, i-am   spus că las restul pentru toamnă; că sunt incapabilă să trec examenul la dl. Onciul, fiindcă nu mai pot memora nimic și la acest examen trebuia știut tot pe dinafară (spuneau studenții mediocri, m-am convins pe urmă ce false zvonuri circulă despre dascăli în lumea studenţilor!). Atunci, foarte părintesc, dar ferm, mi-a  cerut să fac acest sacrificiu, al unui efort intens câteva zile, pentru a scăpa de grijă, a nu mai purta grija pe vacanță. Și ca un mare dascăl ce era, a ştiut că un om tânăr nu face eforturi pentru principii, dar le face eroic pentru un om în care crede şi față de care vrea să-şi dovedească admiraţia și recunoştinţa: mi-a cerut  foarte ferm să fac acest efort pentru el, fiindcă mi-o cere. Fără nicio rezistență, am făgăduit şi m-am ţinut de cuvânt. Am «tocit» vreo trei zile câte 12-14 ore pe zi, parcă renăscusem, aveam putere, rezistență, credinţă în izbândă. Dacă ar şti toți ce poate dragostea omului tânăr, când dascălul o merită! A sosit ziua examenului. Dis-de-dimineaţă, în sala în care ţinea curs dl. Crăciunescu. Am uitat de atunci ce se petrecea în mine, nu voi uita niciodată emoția dinamică ce m-a cuprins când l-am văzut pe dl. Maiorescu intrând în clasă! Venise să dea, la nevoie,  o mână de ajutor! El, olimpianul, pe care nu-l vedeam decât pe catedră, pe înălțime, sau la distanţă, în Rectorat, el se ostenise în ziua de vară copleșitoare să-şi întrerupă programul, pentru  a veni, prin prezenţa sa, să dea curaj unui copil, în care simțea  că e nevoie de încredere în el şi de dovezi de încredere și simpatie. Niciodată nu voi uita acest gest atât de cald omenesc, pe cât de discret, al unui mare dascăl, al celui mai mare dascăl ce  l-a avut universitatea românească! Şi se spune de el că era  rece!”[3]

Câți copii de acum au o astfel de povestioară cu un profesor de-al lor? Câți  profesori de acum se mai  ostenesc să-și ignore agenda zilnică pentru a plămădi, dintr-un copil timid, un matur împlinit ? De aici și analfabetismul funcțional[4]  întins ca un cancer în măruntaiele  României… 

P.S. Ca să ne dăm seama  de dimensiunile dezastrului, e bine să luăm aminte la confesiunea lui Cătălin Oprișan în interviul acordat jurnalistului Cătălin Țepelin: „Eu zic aşa, și cu asta  o să mor. În mintea tuturor românilor, a mai rămas o undă de bun-simț. E mică, uite atât, cât o unghie. Pentru că noi, ani de zile, le-am dat numai tâmpenii. Noi însemnând mass-media în general, de pe toate palierele, că-i televiziune, că-i radio și așa mai departe.

Tu l-ai terminat, nu poți într-o jumătate de an să-l faci să revină la treburile alea dacă tu i-ai dat mizerii timp de 15-20 de ani. Nu mizerii, ci «low quality».

 – Putem vorbi un pic și despre ipocrizia publicului, care  cere întotdeauna superquality, dar când apare calitatea, caută.

– Cel mai mare ipocrit! Uite cel mai bun exemplu: eram la B1TV și m-a chemat domnul Oancea, patronul: «Măi Cătălin, tu faci o emisiune senzaţională sâmbăta și duminica, tip magazin, trei ore. Eu cu soția, îţi spun sincer, nu pornim sâmbăta şi duminica fără să bem cafeaua și să ne uităm. Mamă, când ai vorbit tu de Zidul Chinezesc, eu nu știam lucrurile alea, cutare… Însă eu nu mai pot să te plătesc de săptămâna viitoare! »

– Nu făceai audiență?

– Nu. Spunea: «Foarte mişto e emisiunea, dar nu faci audiență». Mi-a zis: «Ia încearcă, te mutăm după-amiază, îţi dau tronsonul 14:00- 17:00, dar nu mai faci cu Marele Zid Chinezesc și  chinezii ăia de teracotă băgaţi printr-o parcare. Vino cu un chilot, cu ceva». Şi-am început, venea, cânta Direcţia 5,  băgam că s-a bătut Oana Roman cu nu știu care. A venit apoi și mi-a zis: «Ai văzut, mă, că se poate? Rating 1,2. Păi, noi făceam înainte doar 0,6».”[5]

Vasăzică, bikinii, sutienele, goliciunea trupească și mahalaua fac rating în România (și nu numai, ci pretutindeni). De ce ne-am mira, de vreme ce doar un segment insignifiant din populația băștinașă scrie corect ?…

         


[1] În scrisoarea deschisă adresată Președintelui României, publicată în România literară din  16 iulie 2021, cu ocazia lansării proiectului „România educată”.

[2] Citat de Adrian Fetecău în cartea Tokyo 2020: jurnalist în pandemie

[3] Alice Voinescu, Jurnal  (1)

[4] Conform analizelor PISA, analfabetismul funcțional era de 45% în anul 2020, iar rata de abandon  școlar, de 25 % în mediul rural. În rest, același prăpăd  cultural: 40% dintre români nu citesc  niciodată  cărți, alți  22  % declară că nu citesc  o carte întreagă  într-un an, procentul celor care citesc  zilnic fiind de numai 9 %…

[5] Gazeta Sporturilor