În decembrie 2000 scriam un articol cu titlul de mai sus, care se regăsește în volumul Starea de anormalitate, 2000-2002[1]. Situația de atunci cam seamănă cu ceea ce s-a întâmplat duminică, așa că mă grăbesc să reproduc textul cu pricina.
*
A mai trecut o campanie electorală, extrem de molcomă, semn că românii au obosit să se mai „ghiontuiască”. Mai mult, vreo 45% dintre electori au refuzat să vină la urne, din diverse cauze, iar printre aceştia mă număr şi eu, aşa cum s-a întâmplat din 1992 încoace. Nouă, absenteiştilor, ni se reproşează lipsa de conştiinţă civică şi politică sau laşitatea. Se prea poate, dar explicaţia este neconvingătoare şi superficială şi, tocmai de aceea, se impun unele precizări.
În primul rând, m-am hotărât să nu mai votez până la introducerea votului uninominal. Înainte de toate, nimeni nu-mi poate contesta dorinţa de a alege o persoană şi nu o listă, pe care se ascund indivizi declasaţi şi urduroşi. În condiţiile în care, în această toamnă, unele partide au vândut un loc eligibil cu câteva miliarde de lei, prezenţa la urne mi se pare o complicitate revoltătoare la această scamatorie mârşavă.
În al doilea rând, nu votez pentru că nu am nici un interes să trimit în Parlament patru sute de haidamaci, lacomi şi neisprăviţi, într-o ţară ce nu-şi poate permite luxul de a asista neputincioasă la aghioasele aleşilor, picotind la şedinţele de lucru. Vreau un legislativ unicameral, cu maximum 150 de reprezentanţi ai maselor, suplu şi eficient, de care să nu-mi fie ruşine.
Îl al treilea rând, nu votez până când scena politică nu se va curăţa de formaţiunile inutile şi indivizii uzaţi, de care m-am săturat până la lehamite. Cred că două-trei partide sunt suficiente pentru eşichierul nostru politic, care să ofere posibilitatea alternanţei la putere între polul social-democrat şi cel liberal. Atât şi nimic mai mult.
Iată motivele refuzului meu, imposibil de înlăturat la ultimele scrutinuri, în ciuda privirilor mustrătoare ale celor din jur, însă un bun cetăţean nu este doar cel care îşi exprimă opţiunea electorală, pentru ca apoi să-şi continue existenţa stercorală. Poţi să-ţi serveşti cu adevărat Cetatea prin ceea ce faci zi de zi, încercând să îndrepţi răul sau să-l limitezi, animat de binele comun.
După alegerile de duminică sunt surprins de … surprinderea analiştilor politici, care nu-şi cred ochilor scorurile înregistrate. Se vede că observatorii acestor meleaguri trăiesc într-o altă Românie decât cea reală. Îmi este greu să înţeleg pe ce s-au bazat ei atunci când au croit prognosticuri şi estimări, ignorând evidenţele. Or, o privire lucidă i-ar fi obligat să recunoască adevărul că, în ultimii ani, poporul a fost hrănit din plin cu produse depreciate şi îndoielnice – „Chestiunea zilei”, „Vacanţa mare”, concursurile de bingo, telenovelele şi emisunile lacrimogene – de o media interesată doar de scopuri comerciale. Mârlănia, caterinca şi naivitatea acestor realizatori de televiziune s-au răzbunat acum, lăsându-i fără replică pe gânditorii înceţoşaţi, mai apropiaţi de Wall Street decât de Piaţa Matache. Într-o societate care cultivă din plin bârfa şi mitocănia, harta politică nu poate avea altă configuraţie. Politicienii bine crescuţi, cu maniere alese şi cu bun simţ, vor fi înghiţiţi de tropăitorii-saltimbanci, din arsenalul cărora nu lipsesc ghiulurile, brăţările şi înjurătura.
Aceiaşi despicători de fire capilare au omis un segment important al electoratului: tinerii. Prinşi în sterilul război al nostalgiilor, bravii noştri transmiţători de oracole nu au sesizat că cei abia trecuţi de 18 ani doresc soluţii extreme, teribiliste. În decembrie 1998 publicam o tabletă intitulată „Dor de dictatură?”, inspirată din discuţia purtată cu un licean, care îmi mărturisea că „numai dictaturile rezolvă situaţiile de criză! Democraţia nu este decât o dictatură bine fardată şi parfumată, pentru a înşela simţurile prostimii ! Ordinea nu poate fi instituită şi administrată decât de un stat puternic, ferm şi credibil, reprezentat de un dictator acceptat ori dorit. Uneori, mai ales pentru popoarele necivilizate, binele trebuie impus cu forţa! (…) Cei mai mulţi tineri au îmbrăţişat această idee, pentru că aparatul actualei puteri nu le conferă decât incertitudine şi teamă de necunoscut, iar mulţi români se plâng că au fost lăsaţi liberi”.
Din păcate, semnalul meu nu a fost luat în seamă de cei care nu-şi revin momentan din uimire, privind structura votului la categoria de vârstă cuprinsă între 18 şi 44 ani. Nici măcar revolta acestora împotriva umilinţei pe care trebuie să o îndure din partea patronilor arabi sau turci, pripăşiţi aici ca pe un tărâm al nimănui, nu i-a sensibilizat pe Constantinescu şi ai lui, sponsorii politici ai noilor câştigători. Neregăsindu-se în mesajul celorlalte partide, tinerii şi debusolaţii s-au lipit de PRM, ale cărui sloganuri sunt mai aproape de aşteptările lor, între care mândria de a fi român în propria ţară este prioritară.
Oricum, trebuie să luăm şi partea bună a întâmplării, constând în iminentul sfârşit al războiului nostalgiilor (generaţiile visând la perioadele 1930 şi, respectiv, 1960) după aceste alegeri.
Iată de ce nu votez !
––––––––––––
[1] Editura Nemira, 2003