Alte alegeri electorale, altă irosire de energie, de bani, de speranțe… Mulțimi strânse cu anasâna, hăbăuce și netoate, lărmuritori tocmiți să le distreze, politicieni nădușiți și preocupați să le exploateze slăbiciunile ancestrale… Țuțeri vicleni gardându-și liderul chiar și în closetul afacerilor sulfuroase… Toate, desigur, în numele poporului. Și al partidului aducător de fericire, de autostrăzi și de spitale, bla-bla… Da, „politica nu e o carte de învățătură. E mai degrabă o actorie în care minciuna se cocoață abil pe crăci, maimuță cu agilități.”[1] Trăim în reluare de vreo trei decenii, cu aceleași sloganuri, cu aceleași promisiuni „împerciate de balegă”[2], doar actorii s-au schimbat. Nu și năravurile, nu și moravurile, de parcă am fi în urmă cu aproape o sută de ani. Atunci, W. S. Culbertson, ministrul plenipotențiar al SUA la București, făcea o remarcă pe care tot încerc s-o înțeleg: „României îi place să pozeze într-o țară cu guvernare parlamentară responsabilă. Asta era la modă când constituția ei a fost adoptată. Dar nu aduce nici pe departe cu democrația. Liderii ei nu lasă democrația să înmugurească. Metodele de organizare a alegerilor fac din sistemul parlamentar o bătaie de joc. Aici, ca peste tot în Europa, democrația nu mai e în siguranță după război, și politicienii Europei încearcă să facă <<democrația>> sigură pentru Europa.”[3] Păi sufragiul universal și liber e în pericol acum pe întregul continent, ștabii de la Bruxelles având grijă să-l deturneze parșiv, sub pretexte înălțătoare. Binele și prosperitatea statelor europene, a locuitorilor lor, repetă demagogic șleahta junckerilor, a căror beție de putere pare a nu se mai sfârși vreodată. Cetățeanul turmentat s-a trezit ditamai șeful de Comisie Europeană și din înaltul jilț debitează enormități cu duiumul. Însă „românii nu par agresiv intoleranți. Dar nici nu pot fi numiți toleranți: sunt doar indiferenți și inerți.”[4] Bolile noastre străvechi, adică, și poate de aceea americanul își nota în jurnal că „democrația este inexistentă în România. Un amestec curios de paradoxuri.”[5] Dintre acestea unul mă frământă mai abitir: „Sunt prea mulți săraci în țara asta bogată.”[6] De ce m-ar mira, fiindcă între „cei care s-au bătut cu cărămida-n piept în numele Revoluției, chiar cei care au fost la Televiziune și au făcut circ, căci circ a fost ăla, și după, foarte repede se vedea că erau oamenii legați de agențiile de spionaj străine, aproape toți au fost agenți ai Securității și, în timp, până de curând, C.N.S.A.S.-ul a publicat dosarele lor de colaboratori cu Securitatea. Mulți anticomuniști din ziua de 22 decembrie și din zilele acelea până când vorbim noi au fost agenți, unii chiar și fără bani, dar și unii chiar salariați, nu numai simpli colaboratori”[7] ? Păcatul originar al României actuale acolo trebuie căutat, în mascarada dibaci regizată după alungarea și asasinarea soților Ceaușescu !
Așa că nimeni nu se mai îndoiește că „atmosfera de azi provine din așteptări înșelate. Naivi, oamenii și-au închipuit că, odată comunismul trimis la plimbare, nu vor mai exista favoritisme. O gândire ingenuă, aproape infantilă. (…) Când însă ți-ai pierdut iluziile, golul rămas doare.”[8] Și doare al dracului de tare, într-o societate a cărei coloană vertebrală este tocmai favoritismul. Aici și aiurea, oriunde capitalismul s-a înstăpânit discreționar și abuziv. În jurnalul yankeului citesc o remarcă deloc măgulitoare la adresa poporului meu: „Domnul Freytag, ambasadorul german care s-a pensionat, mi-a spus că, în toată lunga sa carieră, nu a fost într-o țară mai coruptă decât aceasta – unde tot ce atingi e pătat.”[9] Iar ceva mai încolo o alta: „Astăzi puterea, în România, este centralizată într-o măsură extremă la București. Dacă nu se găsește o soluție pentru corupția care decurge de aici, o consecință serioasă ar putea fi pierderea loialității noilor provincii, pe care Bucureștiul le tratează ca pe niște colonii.”[10] „Noile provincii” s-au acomodat de minune la cultura miticilor, diplomatul scriind că „Goga e antisemit, dar are și mizerabila reputație că ia mită – și asta în România, unde să primești ciubuc e acceptabil.”[11] În același context, Dinu Săraru deapănă și el o povestioară de demult: „E o butadă, pe care nu pot să o uit, cu Constantinescu-Porcul, fostul ministru, vestit pentru afacerile și combinațiile lui, și comisioanele… Cred că ar fi un picolo pe lângă marii corupți de astăzi ! Absolut, domnule ! El măcar i-a dat o bucată de pământ lui Arghezi, de și-a făcut Mărțișorul, ceea ce nu este cazul niciunui potentat din zilele noastre ! Țin minte că se vorbea atunci despre cineva care s-a dus la el, la Constantinescu-Porcul, să-i ceară să-l ajute să pună mâna pe o mare bucată de pădure ca să o exploateze. Și i-a zis: «,Domnule Constantinescu, domnule ministru, domne, aveți 5% și nu știe nimeni!» La care ministrul i-a zis: «Mă, băiete, îmi dai 50% și poate să știe toată lumea!», adică, la suma asta, nu se mai putea întâmpla nimica, chiar dacă știa toată lumea. Domnule, aveau și umor, chiar și pentru chestii dintr-astea. Ăștia n-au nici umor și jupoaie țara cu o încrâncenare nemaipomenită. Nu mi-am putut imagina o asemenea voracitate.”[12]
Lucrurile nu diferă prea mult în alte părți, W. S. Culbertson are o observație care îmi alungă complexele de inferioritate pe motiv de incoruptibilitate: „De patru ani, plictiseala vieții politice americane mă face să vomit. Lipsa de imaginație pozând în idealism; un soi de atmosferă religioasă rigidă, aruncată asupra statului de Coolidge, fără nicio idee despre fundamentele dreptății. Prosperitate! Credința că, dacă averea crește în mâinile clasei afaceriștilor, fericirea are să copleșească poporul. Guvernarea lui Harding a fost coruptă; Coolidge a eliminat imoralitatea individuală și a redus corupția practicată de Harding și de clica lui la un sistem și la o filosofie socială.”[13] Altminteri, mărturisește musafirul venit de dincolo de Ocean, „îmi plac oamenii de afaceri și le admir realizările, dar, dacă ajung să conducă, sunt un pericol. Cei care încearcă să influențeze deciziile politice la Washington sunt oameni de afaceri care vor să conducă guvernul în propriul lor scop. Conceptul lor de «bine public» se referă doar la binele lor. Puțini oameni au o viziune atât de limitată precum membrul obișnuit al Clubului Rotary!”[14]
Iată, așadar, că fenomenul corupției nu-i un viciu exclusiv mioritic, cum se străduiesc trimișii marilor cancelarii occidentale să ne repete ca niște melițe inepuizabile. Numai că ei conduc lumea, iar noi suntem siliți să le suportăm toanele, învrăjbiți și risipiți în orgolii mărunte. Of, și „nimic nu ucide o națiune ca această ușurătate asupra principiilor. Când o națiune nu sacrifică nimic pentru principii, nu ține la niciun principiu.”[15]
Națiune… principii… cine mai dă două parale pe ele? Vorbe găunoase și dacă le folosești riști să te umpli de ridicol. Căci „politica a ajuns indeletnicirea lacheilor. Șoferii foștilor șefi au ajuns secretari de stat, iar secretarele, ministru. Batalioane de coropișnițe rod la temelii țara care se prăbușește.”[16] Dezolant tablou !
Și cum naiba să nu mă întreb, să nu vă întreb: de ce aș vota? Ca să mă scuipe în obraz, arogant și batjocoritor, Timmermans și pletora lui de eurocomisari hrăpăreți și cinici ?
––––––––––––––––––-
[1] Lucian Avramescu, Despre singurătate
[2] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I
[3] William Smith Culbertson și A.M. Owsley, Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic (Editura Vremea, 2018)
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Dinu Săraru, Jurnalul unui personaj controversat: rememorări provocate de Vartan Arachelian
[7] Dinu Săraru, Jurnalul unui personaj controversat: rememorări provocate de Vartan Arachelian
[8] Ileana Vulpescu
[9] William Smith Culbertson și A.M. Owsley, Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic (Editura Vremea, 2018)
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Jurnalul unui personaj controversat: rememorări provocate de Vartan Arachelian
[13] William Smith Culbertson și A.M. Owsley, Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic (Editura Vremea, 2018)
[14] Ibidem
[15] Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă
[16] Lucian Avramescu, Despre singurătate