Giumalău, Rarău, Pietrosul Rodnei, Bucegi, Cheile Nerei, Apuseni, Piatra Craiului… Cam așa arată „palmaresul” meu de drumeț pe cărări de munte. Prima „expediție” am făcut-o în clasa a șaptea, iar ultima – în studenție. De atunci am tot tânjit să mă avânt iarăși pe creasta stâncoasă, agățat de aripile vulturilor cutezători. Am ezitat, am amânat și habar n-am de ce. Poate comoditatea, poate teama… La naiba, mi-am zis într-o zi, nu demult, la vară mă voi repezi din nou la cer! Și iată-mă la Peștera, la pensiunea „Casa boierească”, așezată în mijlocul altui paradis românesc, o fereastră cu vedere la Vârful Omu’. Punem la cale ultimele detalii, mâine dimineață o luăm din loc. Suntem șapte bărbați neastâmpărați, aproape toți cu cărți de identitate definitive… Ne lipsesc doar corturile și iluziile de altădată, dar nu-i bai. Mâncăm bulz și carne de la garniță și bem afinată, la început. Mai apoi trecem pe vin, bine învârtoșat de sifoanele reci. Adormim în culcușul înmiresmat al aducerilor aminte, nu înainte de a mai număra încă o dată stelele de pe bolta senină. Parcă unele s-au stins… Sau mi se pare?
Un cocoș cântă zvăpăiat în curte și ne alungă somnul adânc. Înghițim în grabă niscaiva brânzeturi din zonă și pornim pe poteca lină, la început, și pieptișă, mai apoi. Urcăm printre poienițe înflorite, cu mirosuri amețitoare, ne mai și oprim din când în când să ne ascultăm bătăile inimii și deodată ni se dezvăluie golul alpin. Generos, mirific, maiestuos, orbitor… O nebunie, cu un soare strălucitor revărsat peste culmile dantelate ale masivului pe care l-am traversat prin 1984… Ne tolănim pe iarbă și tăcem, amuțiți de risipa de splendoare. Deja înfierbântați, intrăm în desișul umbros și răcoros al brazilor, călăuziți de un câine ce ni s-a alăturat chiar din sat. Dulăul acesta nu se se va dezlipi de noi deloc, o minune de animal ivit de nicăieri pentru a ne împlini ziua grațioasă. Coborâm pe o pantă într-atât de abruptă încât simt cum îmi trosnesc ligamentele de la genunchi și de la glezne. Mergem de vreo șapte ore și pensiunea „Piatra Craiului” se zărește izbăvitor în vale. Gata, ne apropiem de destinație, Cheile Dâmbovicioarei, la capătul unui traseu lung de 22 de kilometri. Respirăm anevoie și ne năpustim cu picioarele desculțe în pârâiașul ce curge la marginea șoselei. Numai astfel ne potolim febra stârnită de spectacolul neverosimil al naturii. Patrupedul ne mai privește o dată duios, latră a despărțire și se întoarce la ale lui, în lumea aceea de poveste atât de rar accesibilă nouă, oamenilor… Nici că se nimerea alt sfârșit la basmul tocmai isprăvit.
*
Peștera, plai de rai
După ce treci de Bran și lași în stânga drumul spre Moieciu de Jos, faci la dreapta și, după câțiva kilometri, ajungi la Peștera, un sat risipit în mijlocul raiului. Într-o parte ai Bucegii, dincolo, Piatra Craiului, iar mai departe, Măgura. E atâta splendoare în jur, încât începi să crezi în nemurire și nu te-ai mai da dus de aici.
