Hristos a mai înviat o dată. Reînviatul, pentru care Tatăl Său a sacrificat 14 000 de prunci, îngrămădiți acum în fața Altarului ceresc, le ascultă sfâșietorul suspin. Așa mi-i închipui pe micuții aceia nevinovați și neprihăniți, ca în tulburătorul imn catolic invocat cândva de Nae Ionescu: „Prunci nevinovați fură uciși pentru Hristos, asasinați în vârsta laptelui, de un rege criminal, ei urmează Mielușelului, El Însuși fără pată. Salut, flori ale martirilor, pe care, chiar în pragul lumii, urmăritorii lui Hristos vă smulseră precum furtuna rozelor înmugurite. Voi, cele dintâi victime pentru Hristos, turmă fragedă a jertfiților, la picioarele altarului, vă jucați cu ramurile de palmier (semn al biruinței – n.m.) și cu cununile voastre (de mucenici – n.m.).” Așadar, ca să-și salveze Fiul, Dumnezeu a trimis la moarte 14 000 de prichindei. Nemilos târg.
Și cum să mă înfrățesc cu Zenovie, fost episcop al Egeei, care, pus să aleagă între lepădarea de Hristos și sfârșitul în chinuri, va răspunde memorabil: „Viața fără Hristos este moarte, moartea pentru El este viață !”? Drept pedeapsă, creștinul este aruncat în păcura clocotindă, dimpreună cu sora sa, Zenovia, însă scapă și, în final, amândurora li se taie capetele.
Sigur, eu n-am ajuns la o astfel de credință, nici pomeneală, dar nu pot să spun precum Toma Necredinciosul: „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, nu voi crede.” M-au speriat dintru început vorbele nazarineanului – „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc !”-, ca să mi-l apropii. Cum să condiționezi astfel o prietenie ? Mie îmi place povața Fericitului Augustin – „Iubește și fă ce vrei !” – , ea trebuie să ne însoțească ființarea. Uneori, mă pune pe gânduri personajul acesta, predestinat să răvășească de două mii de ani omenirea, îndeosebi când ni-l descrie proorocul Isaia: „S-a îmbrăcat cu dreptatea ca și cu o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca și într-o mantie”. Așa că nu întâmplător Hristos va murmura: „Priveam în jur: niciun ajutor! Mă cuprindea mirarea: niciun sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. Pentru ca în cele din urmă să răbufnească asemenea oricărui muritor ros de patimi: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins.” Un izbăvitor atins de piromanie ? De aici, poate, s-a și inspirat psalmistul care zice: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc.”
Toată învățătura creștină mă îndeamnă să recunosc aidoma lui Thomas More: „I trust I make myself obscure.” („Nădăjduiesc că mă găsesc pe mine însumi confuz”)1. „Puține și uluitoare cuvinte”2, deși prefer în traducere cuvântul mărturisesc în loc de nădăjduiesc. Sunt nevoit să mai zăbovesc, Marea Întâlnire se tot amână, cu toate că „Dumnezeu e Cel pe care trebuie să-l faci cel mai puțin să aștepte.”3 Mai am cale lungă până acolo, căci la Domnul,
Dumnezeul Meu, ajungi doar prin „lăuntrică bunăvoință, strădanie și cutremurare”, cu starea aceea de spirit „încleștată și nezăbavnică”, vorba sfântului de la Rohia.
Îmi păstrez rezervele sufletești altor îndeletniciri, sperând să trăiesc nu numai un „timp al facerii de bine”, ci și revelația biblicului vameș: „lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu, care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus.”4 Dar nu numai pe Isus, ci viața în misterioasa ei nemărginire, căci pomul înseamnă mirarea însăși, viul din noi, muritorii. De aceea, îmi este mai aproape miracolul la care trimite o legendă japoneză. Cică „Un filosof se plimbă în pădure, se oprește în fața unui arbust și se adresează unei ramuri rostind: vorbește-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înflorește.” Poate că „timpul facerii de bine” este tocmai timpul întâlnirii, asiaticii au darul ăsta de a simplifica, de a surprinde esența.
Până una, alta, mă rog ca și Fericitul Filip Nerri – „Ține-mă, Doamne, de urechi că altminteri te vând ca Iuda !” –, mânat de glasul auzit și de Avva Arsenie: „Fugi, taci, liniștește-te !” La urma urmei, pilda hristică asta ne învață – să fugim de păcate, să tăcem când demonii ne stau pe limbă și să ne liniștim inima. Numai astfel vom pricepe cu adevărat divinitatea surprinsă magistral de un francez cu har: „De ce vă temeți ? Sunt imposibilul care vă privește.”5 Să fie oare posibil ?
Cartea lui Nicolae Steinhardt mi-a adus niscaiva limpeziri la ceasul unei noi învieri, semn că nu întotdeauna „Mai mare este dragostea decât pravila.”6
–––––––––––––––––
1Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi
2Idem
3André Gide, Fructele pământului
4Protosinghelul Ghervasie-Hulubariu către Părintele Ioanichie Bălan
5Felurimi, în aceeași carte a lui Nicolae Steinhardt
6Paul Claudel