În interviul acordat revistei Q Magazine din luna august 2025, Alina Mungiu-Pippidi vorbește despre culisele „anticorupției noastre” care „a fost sprijinită de Bruxelles. A avut ca scop și să zăngăne niște cătușe, pentru că în România era o cultură a impunității foarte mare. Oricine era la putere putea să calce oamenii cu mașina. Un moment important a fost acela când am reușit să-l dăm jos pe generalul Gabriel Oprea, din cauză că gonea cu peste 100 km/h, noaptea, cu escortă la care nu avea dreptul. A murit un băiat nevinovat.
Se ajunsese, în 2009, ca două treimi din primarii reședințelor de județ și tot atât din șefii de consilii județene să fie anchetați de DNA. În realitate, erau 100%. Trebuia să dai și exemplu, să sperii lumea, trebuia să dai și fenomenul corupției înapoi.
Unde am greșit? Judecătorii nu prea se îndemnau să condamne pe nimeni. Am fost de față la scene în care judecătorii ziceau «Domnule, pe Adrian Năstase să-l dea lumea jos la alegeri, de ce să-l condamnăm noi? E o chestie politică, nu vrem să ne băgăm!». Veneau cei de la Bruxelles, se întâlneau cu tot plenul Curții Supreme de Justiție, le spuneau «Gata, aveți legi noi, puneți-le în practică!».
Atunci, SRI s-a apucat să-i asculte pe toți, Curțile de Apel, Înalta Curte. Legea permitea să aibă mandate de siguranță națională, dar și mandate anticorupție. Normal ar fi fost să asculte pe mandat anticorupție pe cineva bănuit de corupție. Dar ei nu au interceptat doar în aceste rigori juridice, ci judecătorii de la toate Curțile, în ideea că acolo se aranjează procese, idee plauzibilă, dar nu trebuia făcut pe siguranță națională. Acest fapt a dus puterea în mâna câtorva oameni. S-a recreat statul supravegherii, în care știi de toate despre toți, în care fiecare are o vulnerabilitate, dar alegi să-i trimiți pe câțiva la închisoare, care erau selectați în fiecare lună. Restul erau șantajați”.
Dezvăluirea autoarei principale a „planului anticorupție” din epoca Monicăi Macovei (mda, cine se aseamănă, se adună!), nu-i o noutate pentru mine, dimpotrivă. Chiar, mi le și imaginez pe cele două neînfricate luptătoare întru stârpirea corupției întârziind la un pahar de… tărie penală, hotărând pe cine mai arestează și condamnă în numele curățării scenei politice și economice de la noi de elementele dușmănoase, ostile înfăptuirii proiectului de „desmădulare” totală a României. Una amanetată definitiv creditorilor ei externi, în urma împrumuturilor cu o dobândă uriașă, aproape cea mai mare din Europa. De aceea, în 2025, vom plăti ăstora vreo 10 miliarde de euro, de unde și pachetele de austeritate expediate nouă de Ilie Bolojan…
Altminteri, ca avocat, simți ca nimeni altcineva urzelile din spatele oricărui dosar, îndeosebi al celor cu impact mediatic, între care și cele pomenite de interlocutoarea Florianei Jucan. De asemenea, de-a lungul timpului, din discuțiile purtate cu diverși magistrați pensionari, am aflat, de pildă, despre vizitele de lucru (sic!) ale unor oficiali europeni și americani la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ei bine, de fiecare dată, musafirii veneau cu lista dosarelor ce trebuiau soluționate rapid și sugerau inclusiv soluțiile dorite în saloanele stăpânilor euro-atlantici. Până azi, m-am abținut să dau în vileag bunele practici ale reformatorilor bruxellezi și nu numai, din respect pentru persoanele ce-mi încredințaseră secretele respective. Acum, însă, de vreme ce unul dintre instigatorii la juridism[1] și-a făcut publice presiunile asupra justiției vârâte de bunăvoie în „câmpul tactic” deunăzi, m-am eliberat de obligația tăinuirii și pot să confirm susținerile justițiarei scoborâtoare parcă din povestirile sovietice ale represiunii proletare, dar pe pe sens invers. Cu același efect, din nefericire: înspăimântarea norodului prin darea de exemple ! Bleah, cât cinism ! Unul asumat cu slinoasă detașare, prin gura păcătoasei Alina Mungiu-Pippidi, în ciuda eșecului răsunător al campaniei pomenite… Într-adevăr, ca s-o citez iarăși, toate astea au fost „demonstrații de forță care i-au făcut, din păcate, pe președinți și pe cei din lumea politică să fie foarte respectuoși și să nu mai facă nimic din agenda noastră mare pe care ne-o promiteau când îi sprijineam în campania electorală”.
Numai că rămân în urmă vreo două decenii de abuzuri inimaginabile ale „plutoanelor de execuție” comandate cazon de „șefii dispozitivelor de securitate” de la instanța supremă și zecile de victime întemnițate întru reeducarea gloatei și a clasei sale politice… Sau achitate tardiv, ca în cazul lui Ioan Niculaie, după ce afacerile sale, sechestrate îndelung și ilegal, au falimentat … În schimb, Alina Mungiu-Pippidi a câștigat la nemți „granturi de 10 milioane de euro, iar acum coordonează un altul de 6 milioane de euro”[2]. Un fel de recompensă, nu ?
[1] În articolul Maladia jurisdismului, publicat în Cotidianul din 16 august 2025, Andrei Marga scrie că „dreptul are însă și el patologii proprii. Multe se lasă grupate sub termenul de «juridism» (p. 16). Acesta constă în aplicarea în pofida dreptății a înseși legilor statului de drept democratic. De pildă, un cetățean este socotit în conflict cu dreptul, dar, în loc să fie ascultat, i se refuză procedurile dreptului până când, exasperat, comite o infracțiune. Sau, unuia i se refuză exercitarea libertăților și drepturilor în numele unei «vinovății» care nu a putut fi probată cu mintea normală. Sau un președinte al țării a fost condamnat la restituirea banilor dintr-o falsificare comisă, dar această restituire este împiedicată prin considerente secundare. «Juridism» este atunci când dreptul este aplicat abuziv în numele luat în deșert al dreptului.
Daniel Loick indică ceea ce duce aplicarea dreptului de către unii magistrați la «juridism» (p. 333-334). El semnalează patru fenomene. Primul este «ideologia din mintea magistratului»: aplicarea dreptului de către magistrat nu ia în seamă ceea ce condiționează, dinspre realitățile în care trăiesc oamenii, acțiunile și inițiativele celui vizat și-l ia pe acesta ca individ răzleț, care și-a pierdut cumpătul sau a fost manipulat de forțe oculte. Al doilea este «deficitul psihologic»: deși legea poate fi formulată în intenția de a sluji dreptatea, magistratul nu înțelege că ea se aplică împreună cu cunoașterea situațiilor de viață – așadar, nu mecanic, ci printr-o interpretare care ar trebui să fie competentă și responsabilă. Al treilea este «deficitul comunicativ»: cel care aplică legea nu înțelege că o democrație are, în mod normal, ca parte componentă «deliberarea publică», care exclude principial decizii luate arbitrar de cineva, din capriciu, ignoranță, răzbunare. Al patrulea este «despotismul politic»: magistratul profită de «atomizarea» corpului social și ignoră faptul că individul își raportează legitim acțiunea la res publica – că, în calitate de cetățean, individul are acest drept de a se pronunța în societate și de a exprima un proiect.
Este evident că «juridismul» pune în joc înțelegerea dreptului și a presupozițiilor sale. Spre a-l evita, este nevoie de stăpânirea profesională a dreptului de către cei care îl aplică. Din nefericire, această stăpânire este astăzi la prea mulți în declin.
La fenomenele amintite drept cauze ale «juridismului», aș adăuga încă două, tot mai evidente. Primul este cunoașterea lacunară de către unii magistrați a disciplinelor dreptului, inclusiv a celor de sprijin (economie, sociologie juridică, filosofia dreptului, argumentare juridică, hermeneutică legislativă etc.). Incultura, mercantilismul și conformismul alimentează astăzi copios «juridismul». Slăbirea pregătirii juristului face de fapt posibilă în unele țări echivalarea procurorilor cu magistrații. Echivalare pe care sistemele juridice mature o resping de la început, din rațiuni juridice solide!
Al doilea fenomen este selecția de magistrați nu de către o instanță publică și prin competiția candidaților, sub exigența unei experiențe serioase la activ, ci de către o persoană, fie ea și președintele țării. Nu se poate ieși din «juridism» cu desemnări de magistrați de către o persoană, oricine ar fi aceasta. Mai ales că, mai nou, în România ajung președinți inși nepregătiți, străini nu doar de drept, ci și de economie, educație și deontologie.
Pentru a face față «juridismului», Daniel Loick recomandă conversiunea în drept și preluarea unei anume intersubiectivități – cea a unui «drept plin de conținut etic» (p. 18). Numai astfel s-ar ține piept curentului din zilele noastre care consideră că dreptul nu a devenit încă destul de formal și, implicit, de «liberal» și de pliat la competițiile din societate.
Autorul volumului Juridismul vrea să promoveze «intersubiectivitatea plină de conținut etic», considerând dreptul ca «fenomen social». El reactualizează optica lui Hegel, din Der Geist des Christentums und sein Schicksal (1798-1800), în care dreptul este abordat ca subiectivitate ce se socializează. Cum se știe, Hegel a contrapus «juridismului», pe care l-a și profilat conceptual ca patologie, moralitatea axată pe «iubire» a primelor comunități de creștini și a văzut în «juridism» o absolutizare a dreptului în dauna moralei. În Prelegeri de filosofie a istoriei, Hegel vede în Imperiul roman o societate supusă dreptului până la absolutizare. În Fenomenologia spiritului (1805), Hegel invocă deficitul comunicativ din jurul dreptului. El rămâne, până la capăt, adeptul ideii că moralitatea este sfera din care subiectivitatea dreptului ar trebui să se alimenteze, care să-i și devină complementară, dar nu pune problema «transformării dreptului însuși».
În succesiunea lui Hegel, Marx și Nietzsche au abordat genealogic dreptul, indicând cum s-a format intersubiectivitatea pe care stă acesta. Numai că niciunul nu a dat soluția unei «transformări a dreptului» (p. 21). La ei, dreptul devine aplicarea unei optici – «de clasă», respectiv «a celui mai puternic», nu mai mult.
Discuția poate fi lărgită, căci «acțiunea cetățenilor în polisul» din zilele noastre este mai complexă decât s-a întrevăzut în cele trei abordări clasicizate pe care le-am menționat și nu se lasă redusă la simpla acțiune în stat. Între timp, chiar experiența ne spune că poate exista drept bine formulat, dar aplicat abuziv. «Acțiunea» aceasta înregistrează forme noi pe planul societății civile, economiei, relațiilor interpersonale, relațiilor ființei umane cu ea însăși (intimitatea), care sunt discutate azi, în câteva sisteme de drept, în vederea juridizării.
Pe bună dreptate, Daniel Loick promovează o «procedură discursivă» de stabilire a reglementărilor de drept. Aceasta confruntă «pretențiile normative» cuprinse în dreptul însuși, cu realitatea «vieții trăite» și argumentează de ce aceste pretenții nu s-au lăsat realizate până acum. Teoreticianul vede soluția în preluarea pe planul intersubiectivității dreptului a acestor domenii ca efect al unei evoluții, inclusiv de mentalități, ce va face loc unui conținut etic nou. Este aceasta soluția?
Eu cred că putem aborda mai direct chestiunea, cu ajutorul diferențierii acțiunilor, cunoștințelor, raționalităților (vezi A. Marga, Vocația gândirii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024). Desigur că dreptul este de transformat – de transformat oricât de mult în direcția încorporării de considerente etice. Numai că sunt inevitabil granițe ale acestei transformări, căci legile în care se concretizează dreptul au a fi generale – vizând, deci, o clasă de acțiuni, formale – reținând doar ceea ce este comun situațiilor, și obligatorii – aplicându-se tuturor subiecților. Nu mai discutăm aici faptul că transformările dreptului sunt prea lente în raport cu nevoile efective de reglementare.
În miez, soluția mea este punerea în mișcare a unei «acțiuni etice», adică a unei acțiuni de universalizare de valori pentru a scoate dreptul din divergența, fie ea și potențială, cu moralitatea și din ampriza intereselor de grup social sau a intereselor celui mai puternic. Configurația «acțiunii etice» este suficientă, chiar dacă pot interveni și alte resurse care să ducă la un drept care emerge mai direct din etică. În definitiv, în epoca modernă, libertățile și drepturile omului au avut ca bază demnitatea persoanei umane, înțeleasă etic și religios, și universalizată la un moment dat.
Din nefericire, unele constituții, cum este și cea a României actuale, nu iau în seamă emergența din demnitate a libertății și drepturilor persoanei și reduc demnitatea umană de la rangul unui «principiu» al ordinii de drept, la rangul unei «valori» printre altele. De aceea se și petrec în realitatea aplicării dreptului atâtea abuzuri. Dar dreptul modern, la origine, cu constituțiile modelatoare, care sunt americană, franceză și germană, a reglementat materia sa începând cu «acțiunea etică» a generalizării demnității umane. Ea este primordială în aceste constituții.
Care ar fi temele «acțiunii etice»? Daniel Loick indică trei teme de transformare a dreptului: adâncirea opțiunii pluraliste a legii prin «diferențiere și pluralitate» mai pronunțate; consolidarea în lege «a responsabilității și accountability»; preluarea în lege a «respectului de sine și a egalității» sub aspecte noi (p. 331-332).
Aș adăuga doar că, prin amploarea și ramificarea lui, «juridismul» de astăzi reclamă fără întârziere formalizarea juridică prin «acțiune etică» – «acțiunea etică» însemnând practic universalizarea unei valori. Exemplul a fost universalizarea valorii «drepturi fundamentale ale omului», la inițiativa lui Jimmy Carter.
Așadar, «juridismul» se poate contracara nu așteptând capătul unui proces istoric, căci nici nu se știe dacă și când survine acesta, ci imediat, prin «acțiunea etică», oarecum analoagă cu universalizarea aplicării drepturilor omului. Adevărul este că numai ceea ce este înscris explicit în lege poate beneficia de forța acesteia. Derapajele unor magistrați spre «juridism» se previn doar prin legislația însăși”.
[2] În interviul acordat revistei Q Magazine din august 2025