• avocat
  • scriitor
  • publicist

Din grădina zoologică dâmbovițeană

MOTTO:

„ -Statele Unite ne-au trimis ca ambasador un cimpanzeu.

-De ce nu? Pentru acești gringos, suntem un soi de grădină zoologică, nu ?”

Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

Duduia Kathleen Kavalec, trimisa „hegemonului binevoitor”[1] la  București, și-a pus poalele diplomatice în cap, dar nu oricum, ci în public. Mai precis, în studioul „mistreților”  cu  colți haștagiști din presa de casă, cărora le-a împărtășit adânca sa îngrijorare: „Un lucru pe care l-am observat eu este o problemă legată de instituția prescripției, care este folosită pentru a permite oamenilor care sunt urmăriți penal să fie liberi pentru că timpul se scurge în urmărirea penală. Înțeleg că s-au făcut unele eforturi pentru a încerca să se corecteze această problemă, dar au existat multe cazuri în care oamenii au folosit acest lucru pentru a evita pedeapsa, iar acest lucru trebuie să se schimbe. Așadar, ne vom oferi sprijinul, formarea și asistența noastră în oricare dintre aceste domenii pentru a consolida instituțiile și pentru a consolida capacitatea României de a combate corupția și de a o preveni.”  Vasăzică, guvernatoarea  coloniei dâmbovițene o ține langa cu lupta anticorupție, o mascaradă  judiciară care ne-a scopit de demnitate națională.  Altminteri, tipa n-a priceput o iotă din subiectul abordat, dovadă fiind exprimarea scremută și vădit ineptă. O mostră de prostie cu fason euroatlantic. Cât despre „sprijinul, formarea  și asistența” yankeilor, să mă scutească, m-am săturat de bunăvoința „națiunii indispensabile”  ca de mere acre! Înalta musafiră să-și ofere competențele compatrioților ei în robă, dacă își permite! De unde să știe individa parașutată vremelnic aici că pe meleagurile astea există un proverb pe care ar fi nimerit să-l bage mintenaș la  tărtăcuță: „Câinele  moare de drum lung, iar prostul, de grija altuia.” Orice asemănare cu sumbra realitate este pur  întâmplătoare, desigur. Numai că geaba lătratul patrupedelor cu coadă, caravana „Marelui Licurici” își vede netulburată de ale ei și zău că nu-i nicio diferență între tratamentul aplicat Americii Centrale în anii ’50 și cel rezervat nouă, lacheilor  din rezervația de la gurile Dunării.

Căci atunci, bunul samaritean de dincolo de Ocean și-a numit în Guatemala un ambasador instruit să conducă lovitura de stat împotriva președintelui de acolo, acuzat (ați ghicit!) de împărtășirea tezelor marxist-leniniste. Însă, ori de câte ori indezirabilul „Árbenz îi spunea lui Peurifoy că el era cel mai  mare anticomunist din Guatemala, vedea cum acesta rânjea batjocoritor. Dacă îl întreba ce fel de satelit rusesc putea fi o țară care, pe lângă faptul că nu avea pe teritoriul ei nici un singur cetățean rus, nu avusese niciodată relaţii diplomatice şi nici comerciale cu Uniunea Sovietică, și unde partidele politice internaţionale erau interzise prin Constituţie, ambasadorul tăcea mâlc. Așa cum făcea, chiar dacă lua o expresie mai sceptică, şi atunci când îl asigura că Partidul Guatemalez al Muncii, care se declara comunist, era de fapt o organizaţie ridicol de neînsemnată. Uneori, ambasadorul Peurifoy îi răspundea că avea numai patru parlamentari, dar controla toate sindicatele, ceea ce era adevărat, şi că băgase groaza printre agricultorii și afaceriştii din Guatemala, dintre care mulți suferiseră pentru că fuseseră invadați și obligați să plece în străinătate. «Nu mai e nimic de făcut, se gândea Árbenz. Ne-au trimis un tâmpit.»

Totuși, John Emil Peurifoy nu era un tâmpit. Un fanatic şi un rasist, da, fără îndoială; plus un adept al lui McCarthy, necioplit, încăpățânat, după cum repeta zi şi noapte, încă de când îl cunoscuse, pentru oricine voia să o asculte, soţia lui Árbenz, doamna María Cristina Vilanova. Însă era un bărbat competent şi se năpustea orbește asupra oricărui obstacol ce apărea în calea ţelurilor sale. Dăduse dovadă de o îndrăzneală nebunească atunci când încercase să-l mituiască pe comandantul Forțelor Armate, colonelul Carlos Enrique Díaz (Arbencito Segundo), căruia îi oferise, prin intermediul unui agent CIA, două sute de mii de dolari, în timpul unei călătorii la Caracas, pentru a-l convinge «să colaboreze cu Statele Unite». Colonelul Díaz a respins oferta și, după întoarcerea în Guatemala, a dat fuga la preşedintele Árbenz pentru a-i povesti ce se întâmplase. (…)

Ambasadorul Peurifoy aplica o strategie asemănătoare celei din Grecia: să-i convingă pe ofiţerii superiori din armată că politica dusă de Árbenz nu prejudicia doar țara, ci, mai ales, Forţele Armate, prima instituţie pe care comuniştii ar anihila-o, înlocuind-o cu miliții populare conduse de către partid, așa cum procedaseră în Rusia și în alte țări cu democrație populară, pe care puseseră mâna după al Doilea Război Mondial. Când recurgea la asemenea operaţiuni, ambasadorul nu-și lua nici cele mai mici precauţii, așa că președintele Árbenz şi guvernul său le cunoșteau în detaliu. Preşedintele le considera «provocări» al căror scop era acela de a-l obliga să-l expulzeze din țară, ceea ce le-ar fi oferit nord-americanilor un pretext pentru ca să invadeze Guatemala. Peurifoy invita la ambasadă colonei şi maiori cu funcție de comandanţi, începând cu colonelul Díaz, comandantul Forţelor Armate, și continuând cu alţi colonei, precum Elfego H. Monzón, Rogelio Cruz Wer, şeful Jandarmeriei și maiorul Jaime Rosemberg, şeful Procuraturii (subl.m.), sau se întâlnea cu ei la Cazinoul Militar, ori în case particulare ale fermierilor şi oamenilor de afaceri îngroziţi de reforme, mai ales de Decretul 900, cel al Reformei Agrare, sau, unii dintre ei, de ideea de a fi obligaţi să plătească impozit pentru prima dată în viaţa lor (subl.m.). Ambasadorul îi avertiza pe ofițeri că dacă lucrurile continuau să se agraveze, Statele Unite nu vor avea de ales şi vor interveni în curând. Vor înfrunta ei cea mai puternică armată din lume? Pe de altă parte, le reamintea că din 1951, adică de când începuseră să apară măsurile comuniste pe care Árbenz le numea «sociale», SUA se văzuseră obligate să impună Guatemalei un embargou care-i interzicea cumpărarea de armament, muniție si echipamente militare din orice ţară occidentală, un boicot la care aderaseră mai multe țări europene, ceea ce dăuna grav Forţelor Armate. Nu ştiau ei prea bine? Nu era acesta un motiv suficient de întemeiat pentru ca ei să acţioneze şi să răstoarne guvernul?

Totuși, în ziua de 18 iunie, când trupele conduse de Castillo Armas au trecut frontiera dinspre Honduras, ambasadorul și-a dat seama că mulți dintre ofițerii cu care se întâlnea frecvent au reacționat negativ. Considerau că e «intolerabil», un «act de trădare» faptul că acel militar lipsit de prestigiu, un neica-nimeni se ridica împotriva propriei țări, în fruntea unor mercenari, dintre care cei mai mulţi erau străini. Iritarea ofițerilor l-a făcut pe Peurifoy să schimbe strategia. A cerut Departamentului de Stat şi CIA ca ajutorul acordat de Statele Unite «trădătorului» Castillo Armas să nu fie fățiș, ci mai degrabă să încerce, aşa cum el sugerase încă de la început, să meargă pe beneficiile unei «lovituri de stat».

Pe de altă parte, datorită eforturilor lui Peurifoy, ambasada avea informatori în rândurile ofițerilor guatemalezi (subl.m.). «Mult mai ieftini decât ofițerii greci», conform informațiilor trimise de el către Departamentul de Stat. Nu toţi aveau onestitatea colonelului Díaz. Ambasadorul Peurifoy trimitea zilnic informaţii la Washington şi făcea tot ce putea pentru a minimaliza acțiunile din exil ale lui Castillo Armas și a-și impune convingerea sa că ar fi fost mai rapidă și mai preferabilă o revoltă a Forţelor Armate, care să ducă la îndepărtarea lui Árbenz. Avea argumente că o asemenea revoltă ar fi mai eficientă decât invazia aceea, care se amâna într-atât încât să stârnească scepticismul în rândul militarilor și populaţiei civile.”[2] În cele din urmă, prin strădaniile cinicului ticălos Peurifoy, instruit  de „mama vitregă” (CIA)[3], planul a reușit ca aproape oriunde „Unchiul Sam” și-a propus… Morala istorioarei e foarte simplă: „Guatemala suferise mult de pe urma celor întâmplate în ultimii zece ani şi pentru guvernul lui Eisenhower era important ca ţara să aibă în fruntea ei pe cineva care, atât prin convingerile politice, cât și prin temperament, să fie prietenul Statelor Unite şi să arate multă înțelegere față de companiile nord-americane din America Centrală.”[4] Scurt și concis, ca o salvă de tun trasă direct în ținta vie. Vi se pare cumva cunoscut comportamentul peurifoyan? Ba bine că nu, de vreme  ce toți gitensteinii și klemmii aterizați în vatra traco-daco-getică după 1989 ne-au tratat ca pe niște oligofreni, ca pe niște slugi exemplare,  în stare să suporte orice batjocură…

Tâlcul poveștii nu-i străin poporului din scutlâcul valah, dimpotrivă ! Fiindcă România e un fel  de Guatemala Europei, dar despre subiectul cu pricina, altădată. Deocamdată, ca biet biped din grădina zoologică dâmbovițeană, cuget la vorbele duduii Kathleen Kavalec (un fel de Ana Pauker în blugi!) și-mi dau seama că   s-au scurs în zadar vreo 70 de ani, întrucât scenariul pritocit de Statele Unite ale Amneziei[5] nu s-a schimbat defel. Și, culmea, seamănă izbitor cu întrajutorarea frățească exersată în zonă de Stalin și comisarii  lui înarmați cu kalașnikoave, cu un plus semnificativ de perversitate pentru actualul stăpân (să nu-i ignorăm meritele!). Indiferent de reflecțiile mele, statul misionar american va respecta cu fanatism vorbele istoricului Richard Hofstadter: „Soarta noastră ca națiune a fost să nu avem o ideologie, ci să fim o ideologie.”[6]  O ideologie impusă, iată, cu pumnul în gură și prin ucazuri kavaleciene ordonate din bazele militare  ce-au înghițit România…


[1] „Washingtonul încearcă adesea să reconcilieze această tensiune,înfățișând o lume   în care Statele Unite sunt «hegemonul binevoitor», care acționează în calitate de legiuitor, polițist, judecător și jurist.” (Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?)

[2] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[3] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[4] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[5] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[6] Citat de Graham Allison, în cartea sa, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

20 mai, 2024

MOTTO: „ -Statele Unite ne-au trimis ca ambasador un cimpanzeu. -De ce nu? Pentru acești gringos, suntem un s

13 mai, 2024

MOTTO: „ -Statele Unite ne-au trimis ca ambasador un cimpanzeu. -De ce nu? Pentru acești gringos, suntem un s

30 aprilie, 2024

MOTTO: „ -Statele Unite ne-au trimis ca ambasador un cimpanzeu. -De ce nu? Pentru acești gringos, suntem un s

Articole similare

Din făzănăria  dâmbovițeană
VIZUALIZARI
Despre viitoarea Renaștere a omenirii
VIZUALIZARI
„Rușine, rușine să vă fie !”
VIZUALIZARI
Elie Wiesel, „băiatul din Carpați”
VIZUALIZARI
Nasty, „zbanghiul” !
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (2)
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (1)
VIZUALIZARI
Războiul, ca profit ...
VIZUALIZARI
Gura lumii
VIZUALIZARI
Crucea răbdării
VIZUALIZARI