S-a terminat derby-ul de tradiție al fotbalului dâmbovițean. Supușii grupării „Faci Ce Spune Becali”  i-au zdrobit pe faliții  de la „Doar Dinamo București”, căci  arătările astea în șorturi și jambiere nu-s decât strigoii fostelor echipe Steaua și Dinamo. Un prieten mă sună să mă întrebe cum mi  s-a părut execuția roș-albastră.  „Nemiloasă, îi răspund neutru. Strânsura din Ștefan cel Mare a semănat izbitor cu… Guvernul Cîțu, alte comentarii sunt de prisos.” Chiar, nu vi se pare că Sorescu aduce la chip și la zbaterea inutilă cu primul dintre miniștrii noștri ? Cine o fi însă Raluca Turcan?  mă zgârie o curiozitate de chibiț. Cumva Torje? Ori Filip? În rest,  să mă ierte, dar fotbaliștii de azi, cu palide excepții,  prin frizurile fistichii, privirile goale și tatuajele agresive au aerul adunăturilor de cocalari.

                                                            *

Odysseas Vlachodimos este numele portarului grec al Benficăi Lisabona. Ce rezonanță, parcă ar fi titlul unui roman… Odiseea vlahilor. Ehe, ce proză ar ieși din povestea valahilor, din peripețiile lor istorice… Altminteri,  noi i-am avut, în iarbă, pe alde Muia, Cănănău,  Mamele și Puțanu, a căror onomastică obscenă n-o poți folosi nici în pamflete. Și, ca și cum nu ne  ajungeau ăștia, l-am mai adus din Croația și pe …  Puljić.

                                                           *

După meciul pierdut la Pitești, în autocarul juveților mititei a năvălit un  huligan din galerie, unul poreclit „Gogoașă”, care i-a beștelit pe fotbaliști de le-au sărit… solzii. Prezent la locul faptei, „Briliantul”, adică Mister Coach, a tăcut  ca mutu-n păpușoi, un diftong n-a scos, cică. Gestul suporterului a stârnit rumoare, iar câteva fecioare  din presa scrisă l-au înfierat pe măsură, oripilate de umflarea în rânză a mardeiașului cu arțag. Pe mine, mârlănia  cu damf de praz a rătăcitului „bombardier” din Bănie nu m-a mirat deloc, de vreme ce Parlamentul a devenit un fel de peluză de stadion, populat de ultrași cu carnet de partid, miluiți cu votul de către gloata electorală. Scenele de acolo, din casa legiuitorului, de-o promiscuitate neimaginată altădată, îi aruncă în derizoriu pe inșii de teapa lu’ „Gogoașă”…

                                                           *

Emma Răducanu, o puștoaică româno-chinezoaică născută în Canada, dar stabilită în Anglia, a câștigat triumfător  „Marele Șlem” de la New York. O surpriză uriașă, a titrat presa mondială, iar ai noștri s-au întrecut în adjective și superlative. „Emmaculată[1] și „Neverosimila Emma[2] au găsit inspirația fericită să-și nemurească articolele doi gazetari de sport de pe Dâmbovița. Altul, în schimb, ne  reproșează pe ocolite și nu prea că n-am emigrat cu  toții aiurea, întrucât  „nu Emma e reprezentativă pentru «ai noștri», ci aceia care  n-au plecat și stau încă la bloc așteptând  apa caldă și mileniul III.”[3] Păi, dacă am fi plecat până la ultimul, cine împingea mai departe România? Cineva trebuia să rămână în țara cimitirului cu osemintele neamului de opincari resemnați și îndărătnici. Altfel, n-ar mai pâlpâi nicio candelă la rădăcina crucilor  sub care zac părinții, bunicii și străbunicii ăstora care ne încăpățânăm  să nu dăm bir cu fugiții. Apropo,  apa caldă chiar a început  să fie o problemă în București…

                                                            *

Marius Șumudică a fost  înlăturat cu cântec de la CFR Cluj. De fapt, cu manea, așa cum îi stă  bine băiatului pornit dintr-o mărginime a Capitalei. De aceea, la numirea lui pe banca multiplei campioane cu pretenții apusene, m-am întrebat caragialean: „Ce caută un mitic în Ardeal ?” Până să aflu răspunsul, „Șumi” și-a luat tălpășița, dar nu oricum, ci după un divorț cu strigături și cafteală, ca în Ferentari. Timp de niscaiva zile de pomină, limbutul tehnician, doctor-docent în șmecheria comunicării microbistice, ne-a asurzit cu explicații și autoaprecieri. „Marius Șumudică n-o are mică  și se ridică !”, „Marius Șumudică e greu de demis !” etc, etc,  își slobozea singur  laudele de sine antrenorul neplecat vreodată din Giulești. Ce mai, un delir paranoic care mi-a amintit de… pacostea Traian Băsescu. Aceeași golănie de cartier, același tupeu gălăgios, același narcisism  maladiv…

Dar ceilalți președinți postdecembriști ce corespondenți or avea în lumea peluzei fotbalistice ? mă trezesc iscodindu-mă ludic. Așadar, haideți să ne jucăm un pic, ce mare scofală !

Întâi și-ntâi ar fi Ion Iliescu, un fel de Angelo Niculescu al temporizării, „cea mai nevaccinată idee”, vorba șfichiuitoare a nedusului la biserică Fănuș Neagu. Nea Nelu a încetinit cât a putut de mult dezintegrarea mecanismelor multilateral dezvoltate, dar asta nu l-a dus între primele opt nații ale Europei, performanță realizată de nea Angelo în 1972 (să nu uităm vreodată amănuntul !) cu tactica aia părelnic plictisitoare, din care s-au adăpat totuși și autorii tiki-taka de mai târziu.

Al doilea, Emil Constantinescu, să fie oare Mircea Rădulescu, și el profesor? Orișicât… l-ar lega și plecarea de la cârma naționalelor încăpute pe mână, unul învins de Securitate, altul,  de naivitatea de a crede că demisia scrisă la furie va fi ținută în sertarul federației.

Ultimul, Klaus Werner Iohannis, ar fi, indiscutabil, Cristoph Daum, uns cu surle și trâmbițe ca selecționer în Valahia. Neamțul cu antecedente halucinogene ne promitea că va ataca și când n-avem mingea, ăstălalt, de la Sibiu, ne aburește întruna cu România educată, însă ambii n-au făcut decât să compromită  mitul germanului temeinic, ctitor de biruințe trainice. Cu ei am devenit ciuca bătăilor oriunde  și oricând, iar speranța de reparare a   blazonului  nu se întrezărește.

Gata, mă opresc din divagații, conștient că sunt, ca să-l citez pe nesăratul hermannstadtez, de-o „inutilitate clasică”…

–––––––––––––––––-

[1] Cristian Geambașu, Gazeta Sporturilor

[2] Valentin Protopopescu, Observator Cultural

[3] Andrei Crăciun, Gazeta Sporturilor