Sunt patru ani de când mama a plecat să-și reîntregească neamul dus pentru totdeauna. În ultima noapte de decembrie, în pragul trecerii în 2019, am visat-o ca niciodată. Dar ce zic eu vis, nu, a fost mai mult de atât, a fost realitate! O altfel de realitate, pe care, neînțelegând-o, o respingem abrupt. Dormeam cu capul pe umărul ei. I-am simțit moliciunea pielii, mirosul, căldura, trupul viu. Ocrotitor. M-am trezit buimac și abandonat. Derutat. Copilul din mine se întorsese în cuibul inițial, dovadă clară a nedezlipirii totale de placenta originară. Sufletul meu este încă beteag și abia acum îmi dau seama că „mama este o ființă bolnavă pe care trebuie să o vindecăm, dar și o ființă îmbolnăvitoare de care trebuie să ne vindecăm. (…) Te vindeci de copilăria ta, de lipsa ta de libertate, te vindeci de cicatricea cordonului ombilical. Așa cum cordonul ombilical se cicatrizează, se sclerozează și cade, cade și legătura cu părinții, legătură ce are un caracter mai rațional și mai intelectual cu tatăl și, desigur, mult mai rațional, mai dificil de cunoscut și de stăpânit cu mama.”[1] Cu câtă precizie descrie cele două boli medicul psihiatru Ion Vianu ! Eu sunt tot în carantină și n-am descoperit leacul acestei suferințe perpetue. Fiindcă viselor nu li s-a găsit deocamdată antidotul și poate că nici n-ar trebui. Acolo, în lumea din somn, orice este posibil, deși cred tot mai mult în materialitatea ei. Plăsmuirile onirice nu sunt doar amăgiri, ci întâmplări adevărate, cu oameni dragi sau necunoscuți porniți și ei noptatic să cutreiere insondabilul.
Boală să fie oare dragostea pentru mamă? Bâjbâi în căutarea răspunsului. Știu mai bine ca oricine, că „spre deosebire de mamă, tatăl este totdeauna adoptiv. Tatăl este al doilea personaj. Tu ești o replicare a mamei, adică apari din corpul ei, duci mai departe ceva care a fost un întreg, iar tu devii un întreg care descinde dintr-o parte. Tatăl însă este acolo, primul om cu care te întâlnești, nu cu mama te întâlnești, de mama trebuie să te desprinzi, cu tatăl însă te întâlnești. Este Celălalt, enorm, zdrobitor…”[2] Iar fiul uriașului critic literar Tudor Vianu nu vorbește în necunoștință de cauză.
Adesea, din păcate, întâlnirea cu primul om este și cea dintâi mare decepție, nu cu acela trebuia să dai nas în nas. Și atunci nu-ți rămâne decât mama, în brațele căreia te refugiezi de teama de a nu fi strivit de ostilitatea oamenilor din jur. Te legi și mai abitir cu cordonul ombilical de cea care ți-a dăruit viață și nu te-ai mai lăsa dezlegat în veci. Încotro să găsești iubire și protecție? Puțini îți vor binele, iar celor mulți le ești indiferent. Desprinderea de găoacea maternă nu-i lucru simplu atunci, iar viața e un lung șir de căutări al celuilalt părinte…
Îmi pipăi urma buricului și semnul încrustat în carne mă doare. E o durere persistentă, geaba ne asigură alții că ne-am lecui, geaba anii scurși de la despărțire. Cum să te vindeci de dorul de mamă?
––––––––––––––
[1] Ion Vianu, în dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv…
[2] Ibidem