MOTTO:

                                      „Se moare des, se moare mult, se moare

De parcă numai moarte-ar fi rămas.”

Dumitru Vasile-Delceanu, Rondelul morții

 

        S-a mai prăbușit un stâlp al universului meu adolescentin.  Zilele trecute s-a stins la Turnu Măgurele profesorul de limba română Dumitru Vasile-Delceanu. Mi-a fost diriginte în clasele a XI-a și a XII-a la Liceul „Unirea”. Un dascăl aparte, cu un licăr niciodată domolit în privirea-i azurie. Zbuciumul neodihnit vreodată îl măcina pe dinlăuntru, iar ochii aceia pârjolitori îi trădau nepotolita căutare de adevăruri, de sensuri poetice. Fiindcă omul de la catedră, devenit mai apoi  și directorul colegiului, dar și senator, scria versuri, ca orice „trubadur înjunghiat de-o stea”. Bicisnica  efemeritate i-a împuținat trupul și i-a cariat sănătatea, doar tumultul acelei priviri iscoditoare și arzătoare i-a rămas viu. Cu ultimele puteri le-a lăsat celor doi fii un testament mai greu decât lespedea ce separă viața de moarte:

          „Ceasul greu în care totuși strig

            Cu tăcerea mea să-mi fiți alături

            Eu vi-l las să nu vă fie frig

            La căderea nunților-omături”.

Astfel s-a petrecut domnul Profesor, despre care Gheorghe  Filip nota premonitoriu că „«sandalele de aur» îl așteaptă pe Dumitru Vasile-Delceanu la ușă. Nu are decât să le încalțe și să pornească încrezător în lume.”[1] În cea de dincolo, desigur, unde poate își va găsi liniștea și împăcarea, pacea. N-am nicio îndoială, știindu-i  revelația onirică de demult:

          „Am visat dinainte de a fi c-o să-mi porți

          Grija, doamne,-ntre vii, grija, doamne,-ntre morți”.

Dumnezeu să vă aibă în pază și drum bun printre stele, domnule Diriginte !

P.S. Cândva, în urmă cu cincisprezece ani,  la un început de vară, primeam de la dascălul meu o carte cu o dedicație măgulitoare:  „Lui Marian Nazat (unul dintre elevii care îmi aduc bucuria împlinirii prin faptele lor), îndemn la stăruință în bătălia cu slobozii câini ai vorbelor”.  N-am uitat o clipă îndemnul acesta, chiar dacă urletul haitei canine nu s-a potolit defel. Dimpotrivă…

–––––––––––––––

[1] Prefață la volumul de versuri Păstor peste năluci, Ed. Rocriss, Alexandria