Sub geamul de la birou am un dud. Are roade albe, bogate, dar nimeni nu râvnește la ele. Vreo două, trei vrăbiuțe și atât. Oamenii trec mai departe, fără să le bage în seamă. Demult, în copilărie, copacul acesta sprijinea întregul meu univers. Arborele tutelar al Islazului. Vara, ne retrăgeam la umbra lui, răcoroasă și blândă, nu ca a nucului, înșelătoare și plină de primejdii. Când ne îmboldea foamea, ne umpleam burta cu fructele-i dulci și zemoase. Le mestecam cu dumicați de pâine caldă, înmiresmată cu florile câmpului, abia scoasă din țest. Frunzele, lucioase și zimțate, le dădeam la viermii de mătase. Căci, pe vremea aia, țăranii aveau cotă și la gândacii ăștia… Iarna, pe ger, beam țuică de dude, dreasă cu zahăr și ciușcă iute, coaptă pe plita sobei… Mirosea dumnezeiește în casele islăzenilor, a eternitate, Doamne, ce vremuri !
Cocoțat în vârful duzilor m-am aflat cel mai aproape de cer și de Dumnezeul păsărilor. Și de Soare. Doar întindeam mâna și rupeam felii din el și le îndesam în sân, să-mi țină de cald în anotimpul vifornicelor însingurări. Le simt dogorea și acum, poate de la febra neregăsirii de sine, poate de la febra dorului… Mi-aș face un culcuș în frunzarul unui dud și de acolo, de sus, aș privi cu infinită compasiune lumea și aș ierta-o de păcate. Pe ea și pe mine deopotrivă, dar cine a pomenit un om întreg la minte hârjonindu-se printre crengile pomilor ?