În urmă cu o sută de ani, Imperiul Austro-Ungar și-a adus la granița cu Țara Românească, în Munții Banatului, o mână de cehi (pemi, în limbajul valahilor), promițându-le că-i va împroprietări cu suprafețele de teren pe care le vor defrișa. În cele din urmă, înșelați fiind, coloniștii s-au văzut nevoiți să treacă în serviciul de grăniceri și să păzească șubreda frontieră estică. Prăbușirea Curții de la Viena a dus la reconversia profesională a minoritarilor sosiți din Boemia, iar mai apoi, după instaurarea comunismului, la întoarcerea lor în Cehoslovacia. Cei rămași în România abia mai numără o mie, două de suflete. Trei sute dintre ei locuiesc încă în Eibenthal, la vreo 20 de kilometri distanță de Dubova. Ca să ajungi acolo, o iei pe o șosea îngustă și șerpuitoare, cu serpentine în ac de păr, noroc cu „alveolele” amenajate din loc în loc, altminteri n-ar încăpea două mașini pe lățimea fâșiei de asfalt. O mică aventură rutieră, dar merită din plin, căci peisajul n-are egal, e de-o răvășitoare splendoare. Ajuns în micuța așezare, ai senzația că te-ai întors în timpurile mitice, în care oamenii nu se înstrăinaseră de simplitatea armonioasă, ca acum. Case îngrijite, curți smălțuite cu flori, iarbă proaspăt tunsă, porți și uși descuiate, sacoșe atârnate la vedere, așteptându-și destinatarul, o curățenie occidentală, oameni primitori și calzi… „Stați o clipă!” ne roagă o bătrânică ascunsă în răzorul cu crini. „Vreau să ofer fiecărei doamne o floare din grădina mea!” își explică gestul cu un firesc dezarmant. Ne oprim tulburați de emoție. „O fotografie ?” o întrebăm sfios. Cu o cochetărie nealterată de vârstă, ea se scuză stingher, nu înainte de a-și aranja pălăria de paie: „Dar nu sunt îmbrăcată cum se cuvine!”… Pășim mai departe pe ulița principală și poposim la restaurant. Ne întâmpină un tânăr cu un chip luminos și cu ochi scăpărători. Să aibă nițel peste 30 de ani. Îl provoc la vorbă și astfel aflu că a petrecut cam 23 ani în Cehia, la Praga și în alt orășel, al cărui nume mi-a scăpat. „Și cum de te-ai întors?” mă arăt uimit. Răspunsul sosește imediat: „Nu m-am simțit acasă printre cehi, erau prea reci și individualiști. Așa că mi-am luat soția, tot româncă, și cei doi copii și iată-mă acasă ! La școală, numărul elevilor a crescut, de la șase, la treizeci, parcă e un suflu nou, de renaștere ! Duminica mergem la biserică, îmbrăcați ca de sărbătoare, nimeni nu lipsește de la slujbă! Îmi simt sufletul mult mai ușor după întâlnirea cu Dumnezeu. Ne ajutăm unii pe alții, suntem ca o familie mai numeroasă. Nici nu ne gândim să mai părăsim România!” Lăcrimez pe dinlăuntru… Vasăzică, România nu este numai țara din care se pleacă în pribegie…
Copleșit de o fericire ascunsă, mă despart cu noduri în gât de Eibenthal, o insuliță de puritate și dumnezeire, ocolită, deocamdată de cacofoniile postmoderne.
