„Triști și negri rămân norii,
Hai Dunărea mea,
Toamna când pleacă cocorii,
Hai Dunărea mea !”…
Așa auzeam adesea la difuzor, în copilăria petrecută la Islaz. Parcă Elena Roizen cânta, în melosul molatic, sibarit, al Dobrogei în care aveam să-mi petrec vreo trei ani fabuloși… Dobrogea, „țara prefacerilor”, a „straturilor suprapuse de oseminte” în care, la sfârșit, românii „au intrat în toate goliștile ca o apă, covârșind încet-încet trecutul”, cum frumos o descrie Mihail Sadoveanu.1
Ziua se scurtase înfricoșător, înhățată de întuneric și frig. Viile fuseseră cotropite de mâinile vrednice ale țăranilor, năpustiți la capul locurilor cu jgheaburile imense de lemn. Câmpurile zăceau părăsite și se pregăteau de lunga hibernare. Semănau cu niște femei îmbătrânite prematur și abandonate de amorezii văratici. Octombrie dezgolea copacii, sosea anotimpul tristeților nevindecabile.
Cerul se înnegrea, își schimba culoarea din albastru în fumuriu. Îl cercetam cu uimirea copilului rătăcit pe coclauri și deodată îl auzeam cum suspină. Ascuțit, sfâșietor… Cârduri largi și ordonate, în forma literei „V”, îl cutreierau, zgomotoase, maiestuoase… Rămâneam înmărmurit, cu ochii spânzurați de vreun nor încă nedeșirat. „Cocorii !, mă lămurea tata-mare. Trec înspre țările calde, colindă către alte orizonturi.” Îl ascultam atent și nu mă mai lăsam dus din bătătură, deși întunericul cobora neîmblânzit. Eram vrăjit de țipetele stolurilor acelea părelnic fantomatice. Venea iarna în ritmul cocorilor călători…
Dar primăvara avea să fie adusă în zbor de berzele și rândunicile înaripate în cuiburile din care o zbughiseră mai an. Doamne, ce fericit eram privind cuiburile reîntoarselor păsări, acum primenite de alt ciclu de viață ! Le iubeam ca pe surorile dorite dintotdeauna. Aș fi vrut să le strâng în brațe și să le culc cu mine în patul bunicii. Aș fi tras peste noi plapuma umplută cu paie și nu le-aș fi lăsat să plece de-a pururi. Și le-aș fi jurat iubire pe vecie. Dar ele habar n-aveau de sentimentele mele candide, nici nu le păsa…
După Paști, mai mereu după Paști, zăvoaiele dinspre Gerai răsunau de trilurile cucilor. Tresăream fascinat, acolo, la Nisipuri, unde bunicii își lucrau via. Ziua se înălțase cogeamitea, n-o mai cuprindeai, de mare ce se făcuse, și zarea se scobise până la Corabia, ce minunăție ! Gâzele reînviaseră și se jucau printre picioarele mele goale, mi se părea că moartea a fost izgonită de pe Pământ. Mi se părea doar…
Zeii mei, sfinții bisericii mele ? Cocorul, barza, rândunica și cucul, ei sunt cei patru apostoli ai credinței căreia mă închin oricând. Divina Pătrime nu-i alcătuită din chipuri omenești, ci din trupuri cu pene și ciocuri, din ciripituri la auzul cărora îngenunchez smerit.
La căderea toamnei, de când mă știu, implor Dumnezeul făpturilor să mă îngăduie încă un anotimp, cât să mai apuc sosirea micuților misionari înveștmântați în giulgiuri de puf..
„Triști și negri rămân norii,
Hai Dunărea mea”…
–––––––
1Ostrovul lupilor