Nostalgia mă gonește la Costinești la început de iarnă. N-am mai trecut pe aici de vreo două decenii, atunci izolându-mă la Vox Maris, o insuliță de bun gust și rafinament. Sunt curios să văd cum arată stațiunea studenției mele de poveste. „În anii optzeci, Costineștiul era destinaţia boemei studențești și a spiritualilor veritabili şi închipuiţi. (…) Cele două sate alcătuitoare, Costinești și Schitu, puteau găzdui, în casele pescarilor, pe cei care rămâneau acolo luni în șir, înfățișându-se la sfârșitul sezonului arși de soare, cu pielea pârlită și răspârlită, ca niște beduini. Între ele se născuse un altul, satul studenţesc, cu corturile, căsuţele și vilișoarele lui, care adăpostea, de-a valma, mulțimea tinerilor ce moţăiau în timpul zilei, dar deveneau din cale-afară de sprinteni după lăsarea serii, îngânându-i la chitară și cu vocile îngroșate de tutun și alcooluri proaste pe The Beatles, Deep Purple sau Led Zeppelin. La unul din capete era plaja nudiștilor, mărginită de epava vasului grecesc «Evangelia», construit pe vremea războiului și lăsat dinadins să eșueze. La celălalt capăt, pe talpa malului devenit dintr-odată prăpăstios, se întindea Golful Francez, un alt sălaș al nudiștilor şi hipioţilor, cu cerul înviorat de parapante care se lansau de pe malul abrupt. Între epavă și golf, năpădită de pânzeturile uscate ale algelor și presărată cu cochilii sfărâmate, scrâșnind sub tălpi, se desfășura viaţa trepidantă a celor care, zadarnic de tineri, făceau din neputinţa lor un prilej de extaz. Acolo am cunoscut, de-a valma, cântăreţi și instrumentiști, pictori şi sculptori, scriitori de science-fiction şi regizori, iar apoteoza era prilejuită de Serbările Mării, conduse de zănaticii membri ai Grupului Divertis.”[1]
Cerul e înnorat, cu fante de lumina și de albastru. Marea se zbuciumă, parcă s-ar răsti la excavatoarele și la macaralele care se căznesc s-o îmblânzească, aruncându-i în cale diguri și stabilopozi. Vântul suflă decembric prin pustietatea de nisip răscolit. Căsuțele ce ne găzduiau odinioară au dispărut, înlocuite cu clădiri înalte și pătrățoase, fără niciun chichirez. Aleea, vestita alee pe care ne perindam visând la cai verzi pe pereți, a fost sugrumată între șiruri de tarabe, o încropeală dezgustătoare! Plaja abia mai respiră, siluită de hardughiile din beton ce au îngustat-o barbar. Hotelul Forum zace în ruină și suspină după soarele de altădată. Doar obeliscul a rămas în picioare, stingher și trist, precum statuia lui Ovidiu. În depărtare, epava dintotdeauna, parcă mai ruginită și mai uriașă. Din nefericire, epava aceasta a devenit simbolul Costineștiului, așa încât îmi iau la revedere ca de la un muribund aflat în ultimele sale clipe de viață. Închid, așadar, o altă ușă trecutului, cutremurat de amintirile părelnic imaginate, deși, cândva, studenți comuniști fiind (sic!) ne-am petrecut aici poate cele mai minunate vacanțe, clipe pe care nimeni și nimic nu ni le pot șterge din memorie!
Capitalismul ăsta tembel, născut din odiosul și păgânul asasinat antihristic din decembrie 1989, a îngropat încă o fărâmă de paradis…
P.S.: Din nefericire, nici Neptun şi nici Olimp, perlele turistice ale coroanei roşii de demult, nu sunt mai acătării. Ca și Constanţa, al cărei centru vechi zace într-o neorânduială deprimantă…
[1] Varujan Vosganian, Dublu autoportret: memoria unei zile
