Se împrimăvărase de-a binelea când m-am mutat în București. Trecuseră câteva luni de la așa-zisa revoluție și încă nu mă dezmeticisem din cumplita manipulare. Într-o astfel de conjunctură mi-am început activitatea la Procuratura sectorului 5, după trei ani petrecuți la Turnu Măgurele. Mai sus, la Capitală, la „Omoruri”, acolo unde voi ajunge și eu la scurt timp, în 1991, lucra Eugen Vasiliu. El era, alături de regretatul Ovidius Păun, cel mai faimos procuror. I se dusese buhul în toată țara, un profesionist desăvârșit, onest și pasionat cum rar mi-a fost dat să văd de-a lungul robotirii prin „leprozeria penală”. Numele său fusese legat de cele mai importante anchete ale epocii, însă, cu toate astea, nu-și părăsise modestia, bunul-simț al omului plecat de jos. Mă impresionaseră energia și devotamentul său, plăcerea de a șurubări fiecare dosar, de parcă abia atunci își terminase perioada de stagiatură. Chiar, nu știu în câte zile a plecat de la birou la sfârșitul programului normal… Mereu înconjurat de colegi și prieteni, Eugen Vasiliu a reprezentat un model pentru foarte mulți boboci în profesie. Curând, avea să devină șeful Secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul General, poziție din care va coordona domeniul respectiv la nivelul întregului sistem național. Împreună ne-am deplasat în Canada, când i-am interogat pe marinarii taiwanezi implicați în uciderea a doi români aflați clandestin la bordul vaporului, împreună ne-am consultat în multe alte cauze, împreună am părăsit Ministerul Public și am înființat o societate de avocați (alături de Dan Apostol, alt demisionar), împreună ne-am împărtășit îndoielile și certitudinile, bucuriile și necazurile, viața de zi cu zi… Gândurile cu pricina mi s-au învârtejit în minte vineri, 16 septembrie 2022, la prânz, în momentul primirii tragicei vești… Parcă-l aud: „Ce faci, grasa ?” Sau: „Ce faci, grase ?” Și ne întâmpina zâmbind sincer, cald… Pe criminali, pe care îi azvârlea în dosul gratiilor, îi mângâia cu un apelativ devenit o vreme chiar porecla sa: iepurași. Ehe, și câți urechiați a trimis la carceră… Cunoștea orașul de pe Dâmbovița ca pe propriul lui buzunar și adesea ne povestea istorioare judiciare știute numai de câțiva. Puține secrete îi scăpaseră tot dereticând prin încăperile deloc salubre ale urbei… Îl ascultam întotdeauna cu atenție, ca nu cumva să ratez un detaliu, un gest, o expresie, o tonalitate… Prin el am deslușit cu adevărat tainele instituției căreia mă decisesem să mă dăruiesc până la capăt… Modul în care conducerea Parchetului s-a descotorosit de el în 1996 m-a convins definitiv că locul meu nu mai este acolo. Atunci am conștientizat dureros și furios că sistemul acuzațional nu dă doi bani pe tine, că nu există nici memorie și nici recunoștință instituționale. Că de la semeni n-ai ce să aștepți în afară de pizmă și răzbunare…
„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam.
Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!
Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici: «Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!»
Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut,
şi ca o strajă din noapte.
Îi mături ca un vis: dimineaţa sunt ca iarba, care încolţeşte iarăşi:
înfloreşte dimineaţa şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.
Noi suntem mistuiţi de mânia Ta şi îngroziţi de urgia Ta.
Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.
Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.”[1]
Acum, la despărțire, vreau să-i mulțumesc pentru tot ce a însemnat în cariera mea, pe care uneori a influențat-o direct, și să-i mărturisesc că mi-a fost un reper profesional fundamental. Din păcate, așa cum se-ntâmplă întotdeauna, munca în exces l-a istovit, l-a împuținat ireversibil, tocmai pe el, bărbatul entuziast, generos și fără astâmpăr de odinioară, în lipsa căruia îmi este imposibil să-mi concep ultimele trei decenii de existență.
Îmi potolesc pornirea defel în ton cu atmosfera din capela cimitirului Evanghelic. Mă închin smerit și îmi pironesc ochii pe coșciugul ce ne așteaptă pe toți. Preotul își continuă predica. Sobru, precis, pilduitor…
„Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm.
Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine?
Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!
Întoarce-te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă de robii Tăi!
Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta, şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh
Precum a fost la început, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.”[2]
Bun rămas, prieten minunat, și drum lin prin lumea de dincolo! Amin!
[1] Psalmul 90
[2] Ibidem
