Și-n timp ce israelienii, sub protectoratul fățiș al SUA, bombardează oriunde li se năzare, indigesta Ursula von der Leyen îi elogiază slinos, aruncându-ne pe noi, ceilalți, în magazia cu edecuri a omenirii. Astfel, în iulie 2025, această Ana Pauker a UE a ieșit în public și a cuvântat simțitor despre cauza sionistă: „De când mă știu, am fost convinsă de două lucruri foarte simple. În primul rând, că Europa este imposibilă fără evreii europeni. În al doilea rând, că Europa și Israelul trebuie să fie prieteni și aliați, pentru că istoria Europei este istoria poporului evreu. Europa înseamnă valorile Talmudului – simțul evreiesc al responsabilității personale, al justiției și al solidarității. Vă amintiți? Acum doar câteva luni, am avut onoarea să aprind menorah-ul de Hanuka chiar în inima cartierului european. A fost un moment de neuitat.
Și totuși, în ciuda acestui fapt, viața evreiască în Europa este în pericol.
De aceea, lupta împotriva antisemitismului și sprijinul pentru viața evreiască în Europa este unul dintre punctele principale ale agendei Comisiei Europene. Pentru că democrația noastră prosperă atunci când viața evreiască prosperă în Europa. De-a lungul secolelor, poporul evreu a fost un far de lumină pentru celelalte popoare – și va rămâne așa pentru multe secole de acum înainte”.
Apropo, cândva, Nae Ionescu, adept înfocat al legionarismului, era de părere că „forma liberală, protestantă, capitalistă, individualistă, convine spiritului iudaic. Aşa se explică creşterea iudaismului în secolul al XIX-lea prin capitalismul bancar. Capitalismul bancar înseamnă posibilitatea de a măsura orice bun prin ban. Banul este caracteristica economiei capitaliste, care nu consideră bunul în el însuşi, ci în valoarea lui de schimb. Un român zice: am cinci pogoane; jidanul zice: am două milioane. Jidanii au trăit pretutindeni în forme de viaţă care erau ale lor. Ei se năşteau în forme istorice în care noi trebuia să ne acomodăm. Aici stă succesul lor în secolul al XIX-lea!”[1] De unde și rolul lor de „far al popoarelor”, nu ?
Replica nu a întârziat, una inteligentă și demnă, Anatol Basarab scriind pe gustul meu: „Cine suntem noi, dacă Europa e deja definită? Ce a spus Ursula nu este doar o declarație politică. Este o redefinire a Europei însăși, spusă cu seninătate, dar cu o greutate care strivește tot ce nu încape în acel nou contur. Și atunci ne întrebăm: Cine suntem noi? Ce mai suntem noi – români, greci, polonezi, germani, italieni -, dacă Europa «nu este posibilă» fără o singură etnie? Dacă valorile «autentice» europene nu sunt cele ale dreptului roman, ale Evangheliilor, ale Renașterii, ale Iluminismului, ci… ale Talmudului?
Ce facem cu Erasmus? Cu Descartes? Cu Augustin, cu Dante, cu Pascal, cu Spinoza, cu Bach, cu Michelangelo? Ce facem cu Hristos, cu Petru și Pavel, cu Ecaterina de Siena, cu Constantin cel Mare, cu Carol cel Mare, cu toți cei care au definit o Europă vie înainte ca cineva să rostească cuvântul «toleranță» într-o conferință?
Doamnă Ursula,
Europa nu este un ghetou moral unde se dă cuvântul doar cui a suferit mai eficient. Europa este o istorie tragică și complexă, scrisă cu sânge, rugăciuni, minuni, crime, idei și ruine.Iar a o reduce la «viața evreiască» înseamnă a o mutila de viu.
Ce se întâmplă cu democrația europeană când ea este condiționată? Când ni se spune că «ea înflorește doar dacă înflorește viața evreiască»? Asta înseamnă că, dacă nu înflorește «suficient», avem o problemă cu Europa? Cine măsoară înflorirea? Ce termometru identitar folosim?
Și atunci, cine sunt eu, născut ortodox, într-o cultură română postbizantină, într-un spațiu creștin, slav, latin și păgân deopotrivă? Sunt mai puțin european? Pentru că nu ard menorah-ul, ci aprind o candelă?
Cine are voie să spună ce e Europa? Și mai ales, cine n-are voie?
Când un politician spune că «Europa este istoria poporului evreu», dar uită că această Europă a ars în războaie între catolici și protestanți, între greci și romani, între normanzi și saxoni, între ortodocși și otomani, între împărați și țărani – acel politician nu mai reprezintă Europa, ci doar un fragment folosit politic.
Europa nu este Talmudul. Europa este conflictul fertil între Scriptură și rațiune, între revelație și logică, între păgân și sfânt, între Vinci și Auschwitz.
Far de lumină? Pentru cine? Și cine decide ce e lumină?
Când spui că «poporul evreu a fost far de lumină pentru celelalte popoare», spui, de fapt, că ceilalți erau în întuneric. Și aici discursul încetează să mai fie omagiu. Devine cult. Cult al excepționalismului. Cultul unei suferințe care justifică privilegiul. Dar suferința nu naște automat înțelepciune. Uneori naște aroganță, alteori naște teamă.
Da, Holocaustul a fost un coșmar. Dar și Gulagul?
Și marea foamete ucraineană? Și Inchiziția? Și deportările din Basarabia, și execuțiile din Katyn, și pogromurile armene? Unde sunt «farurile» acestor tragedii? Unde sunt discursurile pentru ceilalți?
Europa nu are o singură victimă oficială. Nu are o singură memorie. Și nu are voie să aibă o singură temelie morală, pentru că atunci nu mai e Europa – e dogmă cu buget, religie secularizată, instrument de putere.
Dacă trăim într-o Europă unde nu mai ai voie să citezi Evanghelia, dar ești aplaudat dacă invoci Talmudul, atunci nu mai trăim într-o democrație. Trăim într-un regim teologic camuflat în diversitate.
Și dacă tot ați aprins menorah-ul, aprindeți, doamnă Ursula, și o candelă. Pentru toți ceilalți. Pentru cei care nu cer favoruri, ci doar să nu le fie rescrisă istoria”.
Am în față o listă cu expulzările evreilor din țările europene, începând din 1080 (Franța) și terminând cu 1933 (Germania). Cu mici și nesemnificative excepții, cam toate statele de pe „Bătrânul Continent” au practicat această măsură extremă și te întrebi ce le-a determinat, deoarece urzirea unei conspirații la nivel european împotriva sionismului e o teorie imposibil de susținut. Iar celor care strâmbă din nas, îi invit să ia aminte la rătăcirea de 40 de ani a lui Moise, în fruntea norodului său, alungat din motive lesne de dedus din paginile Bibliei. Paul Morand, „o canalie intelectuală”[2] și un antisemit virulent, are o explicație deplorabilă: „Evreii au fost întotdeauna masacrați, sau cel puţin maltrataţi, în orice ţară, în orice vreme; dar pentru motive diferite. Ceea ce dovedește că motivele nu sunt decât superficiale. Trebuie să fie la mijloc altceva. Îl aud încă pe [Pascal Jardin], om de stânga, spunând: «Jidanii sunt dracu’ »”[3]. Altminteri, să aibă cumva dreptate Gideon Levy când spune un adevăr incomod pentru semenii săi? Fiindcă gazetarul evreu nu se sfiește să pună degetul pe o rană veche de când lumea: „Cele trei principii, care ne permit nouă, israelienilor, să trăim atât de uşor cu această realitate brutală: A. Majoritatea israelienilor, dacă nu toţi, cred profund că noi suntem poporul ales. Şi, dacă suntem poporul ales, avem dreptul să facem tot ce vrem. (…). B. (…) Niciodată (în istoria ocupaţiei) ocupantul nu s-a prezentat ca victimă. Nu doar victima, ci singura victimă din jur. (…) C. Dezumanizarea sistematică a palestinienilor, care ne permite nouă, israelienilor, să trăim liniştiţi deplin, fiindcă ştim că suntem victimele. (…) Pentru că, dacă nu sunt fiinţe umane ca noi, atunci nu este cu adevărat o chestiune de drepturile omului”[4].
Dezumanizarea la care ziaristul se referă este însă rezultatul manipulării perfide prin mijlocirea mass-media americane, aflate, cu puține excepții, în mâinile evreilor. Realitate denunțată chiar de către Gideon Levy într-un discurs rostit la Washington în 2015: „Cred că, dacă n-ar fi lobby-ul evreiesc, Israelul ar fi astăzi un loc mai bun de a trăi în el (…), Statele Unite ar fi un loc mai bun şi mai democratic”[5]. Vasăzică, o „prietenie coruptă”, vorba aceluiași „denunțător”, niciodată ascunsă de cei doi parteneri. La care devine complice, iată, și Ursula…
[1] Nae Ionescu, într-o conferință din 19 iunie 1938.
[2] Jean-Claude Raspiengeas, în ziarul La Croix din 3 decembrie 2020, citat de Radu Ioanid în prefața la cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[3] Paul Ioanid, în prefața la cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[4] Gideon Levy (editorialist la cotidianul Haaretz) într-un discurs rostit în 2015 la Washington, citat de Lelia Munteanu, https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-lelia-munteanu-majoritatea-israelienilor-dacă-nu-toţi-cred-profund-că-noi-suntem-poporul-ales-și-dacă-suntem-poporul-ales-avem-dreptul-să-facem-tot-ce-vrem.
[5] Gideon Levy (editorialist la cotidianul Haaretz) într-un discurs rostit în 2015 la Washington, citat de Lelia Munteanu, https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-lelia-munteanu-majoritatea-israelienilor-dacă-nu-toţi-cred-profund-că-noi-suntem-poporul-ales-și-dacă-suntem-poporul-ales-avem-dreptul-să-facem-tot-ce-vrem.