În timp ce mă înfrupt dintr-un ceaslov, îmi subliniez un cuvânt mai acătării, o propoziție sau o frază sortită să dăinuiască peste vremuri. Stropi de veșnicie, adicătelea ! Apoi, le strâng pe o hârtie și le păstrez cu grijă într-un fișet personal, încuiat cu zece lacăte… La fel s-a întâmplat și cu Fizica tristeții, romanul necunoscutului Gheorghi Gospodinov, o ditamai surpriza. Un „demn urmaș al lui Borges”[1], zice-se, și „o nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasă și grandioasă. Pe scurt: fantastică !”[2] Și iată-mă strângând niscaiva roade gustoase din pomu-i literar, cât să-mi ajungă îndestul !
■ Cică „bestialitatea se ascunde întotdeauna în fălci, de acolo animalul pleacă ultimul”… Uneori, o face sătul și, d-aia, fiara se îmblânzește, capătă însușiri domestice. Sătul de mâncare, de iubire, de trufie, de lux, de putere… Însă nu durează mult și redevine întocmai ce este: BESTIE!
■ Vasăzică, „plânsul cere aer, plânsul este o lungă și sonoră expirație a fricii”… Și râsul nu-i aidoma ? Doar că e o lungă și sonoră expirație a bucuriei…
■ Mda, adeseori, consolarea se bazează „pe un șir de morți”… Ai noștri, bineînțeles! Ceilalți, străini, ne sunt indiferenți, și cum să te consolezi cu ceea ce nu te atinge și te lasă rece?
■ Într-adevăr, „cine se știe cu musca pe căciulă fuge și nealergat”! Numai că există și o variantă inversă: „Cine e alergat fuge chiar dacă se știe fără muscă pe căciulă” ! Ehe, de-ați ști câți dintre ăștia am cunoscut fugind zadarnic pe holurile instanțelor de judecată anexate „câmpului tactic” neaoș…
■ Că vrem sau nu, „isteriile se termină oricum doar cu una dintre variante – cu un copil sau cu o moarte”… Aș vrea să-l contrazic, însă n-am argumente. Pot numai să mă rog ca moartea, care „e un grădinar bun”, să nu fie a copilului, atât ! Dar „Dumnezeu nu are faţă! Descoperirea e terifiantă. Cum poţi să te rogi la şi să te bizui pe cineva care nu are față? Pe cineva care este atât de mic? Revelația pe care mi-a transmis-o Dumnezeul-Furnică în acea secundă a deșteptării mele, fără să-și deschidă fălcile, suna cam așa: Dumnezeu este o insectă care ne privește. Doar ființele mărunte pot fi pretutindeni”. Încă o dovadă, iată, că omul l-a creat pe Dumnezeu, iar nu invers!
■ Șlapii, „ca niște costume de baie pentru picioare”… Sună într-un fel anume, nu? Și papucii? Cumva ca niște pijamale ?
■ Nu încape nicio îndoială, „doar în copilărie veșnicia e posibilă”… Ah, dar ce puțin durează vârsta de lapte a omului! Și în loc de veșnicie, ne apucăm să colecționăm „goluri și abandonuri”…
■ Ca și bulgarul, și eu „ajut o specie să ucidă mai ușor o alta. Da, rândunelele au pui care au nevoie de mai multă hrană. Copiii sunt un alibi de nezdruncinat. Dar, cu siguranță, aceste muște şi fluturi pe care eu îi transform în jertfe au la rândul lor pui. De ce să fie micuţele rândunici mai valoroase decât larvele de muscă? Uciderea unei muște şi uciderea unui elefant nu sunt în aceeași măsură crime?” Sunt, nimeni nu are altă părere, dar așa ne-au fost rânduite lucrurile pământene și cine se încumetă să le desfacă ? Mda, „omul nu realizează câtă moarte poate produce”, voluntar ori involuntar…
■ Mă amuză la culme descrierea propriei pubertăți de către romancierul de peste Dunăre prin prisma situației politice regionale extrem de complicată din anii ’80 !
„Primul sărut cu o fată.
Moare Brejnev.
Al doilea sărut (cu altă fată).
Moare Andropov.
Al treilea sărut…
Moare Cernenko.
Oare eu îi omor?
Prima partidă de sex stângaci în parc.
Cernobîl”.
Chiar, eu ce făceam în aceeași perioadă?
■ „Spunem «în faţa morţii», dar este o expresie din altă epocă. Moartea și-a pierdut înfățișarea și în asta constă noua spaimă. Nu are faţă.” Cam toate cele știute de noi, ăștia mai vechi, și-au pierdut înfățișarea… Iar fețele noastre, amintind de vremurile imemoriale, îi dezgustă pe puberii de azi.
■ O povestioară tare nostimă și cu tâlc, deopotrivă…
„- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.
Îmi plac asemenea începuturi, fără prefață, dure, puternice.
– Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când ești cu un budist?
Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi și sănătoși, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această mașină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
– Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit…
Scoica următoare.
La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roșii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniștit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane și a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid ! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morți, cu piciorușele înțepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
– Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeași, karmele… A trântit uşa și dus a fost. De fapt, avea amantă”.
Hm, amanta e deasupra oricărei religii… Ori e religia supremă?
■ Mă uit cu atenție pe lista lucrurilor care nu pot fi colecționate (lista perisabilului ) și nu am obiecțiuni:
„Brânzeturi – încep să se împută
mere – se zbârcesc, putrezesc
nori – stare de agregare schimbătoare
dulceaţă de gutui – prinde cojiță de mucegai
amanți – îmbătrânesc, se stafidesc (v. merele)
copii – cresc
oameni de zăpadă – se topesc
mormoloci și gogoşi de mătase – trupește instabili
Dacă tragem linie, se dovedește că nimic din ce e organic nu poate fi colecționat. O lume cu un termen de valabilitate care se scurge în permanență. O lume efemeră, ofilindă, putrezindă, stricându-se și (tocmai de aceea) minunată”.
Și ca lumea e și viața, o fulgurație și atât…
■ „Arătam ca un om care dorea să-și părăseasă propria părăsire după colţ. Aidoma celui care caută un loc îndepărtat și necunoscut, unde să lase libere pisicile tristeților sale, iar ele să nu găsească drumul de întoarcere. Ştiţi ce greu e să scapi de pisici? Au un extraordinar simţ al casei, o memorie aparte. Odată, bunicul a încercat să gonească toate pisicile care fătaseră în casă și-n curte, le-a băgat într-un sac și le-a dat drumul la câţiva kilometri de oraș, cam pe unde e cimitirul. Când s-a întors acasă, a văzut că pisicile i-o luaseră înainte.” Și cum mai miaună micuțele feline, să ne spargă timpanele… Măcar de-ai putea să le astupi gura, însă geaba, dau buzna de unde nu te aștepți, din trecutul acela imposibil de șters definitiv din propria-ți galerie cu amintiri… Oricât te-ai căzni, „corpul nu se poate sustrage amintirii”, totul e în van.
■ Într-adevăr, „noaptea este timpul poveștilor. Ziua este o altă lume, care nu bănuiește existenţa celeilalte. Cele două nu trebuie să se amestece”. Eu cred însă contrariul, deoarece noaptea nu-i decât povestea zilei ce abia și-a dat obștescul sfârșit…
■ Tot mai mult și mai des conștientizez că „bătrânețea înseamnă obișnuință”… Da, întrucât după bătrânețe urmează moartea… Iar copilăriei îi succede tinerețea, ultimeia, maturitatea și tot așa… Și, brusc, constați că „există un fel de gramatică a îmbătrânirii.
Copilăria și tinerețea abundă în verbe. Nu-ţi găsești locul. Totul în tine crește, țâşnește, se dezvoltă. Pe urmă, verbele, treptat, fac loc substantivelor vârstei a doua. Copii, maşini, familie – substanța substantivelor.
Îmbătrânirea este un adjectiv. Intrăm în adjectivele bătrâneţii – înceți, neglijenţi, încețoșaţi, reci sau străvezii ca un geam.
Există şi matematică în asta, o simplă teorie a mulțimilor.
Schimbăm proporțiile lumii cu trecerea anilor. Cei mai tineri decât noi se înmulțesc, cei mai bătrâni se împuținează îngrijorător.
E nevoie de o anumită doză de curaj în procesul îmbătrânirii. Poate că nu e curaj, poate e smerenie”…
Iată de ce, uneori, te lamentezi poetic:
„Îmbătrânesc… Îmbătrânesc…
Am să port pantalonul suflecat, tineresc”[3].
■ „Cornetul e o invenție genială, conul dă senzația de volum și înălțime, iar înăuntru intră mai puțină cantitate, o formă ideală pentru comerț.” Din genialitatea astfel descrisă m-am înfruptat cu nesaț, în copilărie și nu numai, în tribunele stadioanelor de fotbal, spărgând semințe de floarea-soarelui ori de dovleac și înghițindu-le miezul delicios. „Hai la bomboane agricole prăjite !” strigau țigăncile și ne întindeau cornetele spre vânzare… 50 de bani, bucata…
■ „Nu am idee cât timp a trecut de când mă aflu aici. Nu-mi amintesc dacă am intrat singur sau m-a încuiat cineva. Bezna e atât de deasă, încât timpul s-a pierdut. Doar în întuneric nu există timp. Nu știu ce vârstă am. Sunt uitat. Îmi vine să mă lovesc de ușă până mă aude cineva şi îmi deschide. E doar o problemă fără soluţie și în asta constă toată spaima. Nu există ușă.” Din nefericire, fatidica ușă există și duce dincolo, toți o deschidem și-i trecem pragul mai devreme sau mai târziu. De fapt, asta ne leagă pe toți pământenii, ușa, și nimeni nu stă o eternitate în tocul ei…
[1] Prezentarea autorului cu ocazia decernării Premiului Jan Michalski în 2016
[2] Berliner Zeitung
[3] T.S.Eliot, Opere poetice, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock