Fragment din Basmul fotbalului...

     În 1975, pare-mi-se, Chimia a jucat partida decisivă pentru promovarea în Divizia B la Alexandria, capitala județului. Gazdele au câștigat cu 2-1, sprijinite din plin de arbitrajul faimosului Gheorghe Limona. La amiază, suporterii s-au întors acasă în urbea clocotindă și s-au pus pe povestit. Am auzit atunci cum milițienii călări pe cai îi bruscaseră pe turnenii veniți la stadion, unii fiind chiar și loviți cu bastoanele de cauciuc… Cum i-au încolonat ca pe vite și i-au scos afară din oraș, ce mai, grozăvie, nu altceva! În noaptea aceea am visat că herghelii de armăsari negri, cu copite uriașe, de oțel, tropăiau în razele soarelui. Eu fugeam de frica lor, simțeam cum îmi plesnește inima, și mă rugam să nu mă ajungă. Îi auzeam fornăind înspăimântător în ceafa mea, așa că am răsucit capul și i-am văzut ridicându-se pe picioarele din spate, gigantici, sălbatici… Am încremenit. Patrupedele acoperiseră cerul cu grumazul și crupele ce le luceau metalic. Și răgeau ca fiarele pădurii, nu mai nechezau. Le-am zărit dinții, mari, ascuțiți ca niște sulițe. Am închis ochii, așteptând să fiu strivit, zdrobit, însă s-a auzit un fluier. S-a așternut deodată liniștea și, printre gene, am deslușit cel mai grozav tablou în mișcare: caii jucau fotbal cu o minge ciudată – pe o jumătate era un chip de copil plângând, iar pe cealaltă, aceeași figură, însă râzând! Parcă dansau, într-atât erau de grațioși, le dispăruse orice urmă de ferocitate, de monstruozitate. Între ei, un arbitru suplu, cu trup de om și cap de felină… Un vis de adolescent.