L-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii, el fiind medic, abia transferat la Islaz, iar eu, elev la liceu. Repartiția îl adusese din Beiușul lui natal tocmai la capătul țării, dimpreună cu acel aer occidental reconfortant al ardeleanului sadea. Un timp a fost și „felcerul” echipei Sănătatea din Turnu Măgurele, unde jucam libero, și ne însoțea prin județ la aprigele meciuri de fotbal. Uneori, ca să scap de muncile agricole, îmi dădea scutiri medicale, iar alteori se băga la miuțele noastre și nu o făcea deloc rău, cu fuleul său de sprinter veritabil. Un om de-o bunătate rară, generos și curat sufletește, rămas să-i doftoricească pe țăranii din satul bunicilor mei până în cea din urmă zi. Oricând și oricum, Ghiță Balint le trecea pragul cu zâmbetul lui senin și întremător ca să-i vindece de boli sau de spaima bolilor și mulți dintre islăzeni nici nu-i știau numele. Ce mai, o adevărată instituție de sănătate publică rurală, ivită pe neașteptate la vărsarea Oltului ! Îi ziceau doar atât, „Doctoru’ ”, restul era de prisos. Habar n-am câți medici de țară or mai fi azi în România care să stea 40 de ani în același loc, dar Ghiță Balint a făcut-o cu o pasiune și cu o pricepere rare.
Dumnezeu să te odihnească în tihnă veșnică și iartă-mă că nu te-am mai căutat de atâta amar de vreme, însă m-am luat prea în serios cu ale mele și am uitat că suntem muritori cu toții, inclusiv cei în halate albe !