Capitala insulei, oraș cu puternice influențe arabe și turcești, Heraklion e chiar Orientul. După 29 de ani îl regăsesc neschimbat, aceeași zumzuială multiculturală, aceeași curgere molcomă a timpului… Și răspunsul unui taximetrist când îl întreb dacă știe cine este Nikos Kazantzakis: „E aeroportul de aici !”…
Vizitez și Cnossos, având în minte un dialog pilduitor din Raport către El Greco: „Aici se află marea curte regală, lungă de 60 metri şi largă de 29, iată cămările cu imense amfore pictate; regele ţinea în ele produsele cu care îşi hrănea supuşii; în aceste amfore s-au găsit urme de vin şi de ulei de măsline, sâmburi de măsline, de mazăre, năut, orz, grâu, linte, toate carbonizate de incendii.
Am urcat la etajul superior; peste tot coloane scurte, solide, vopsite în negru şi purpuriu; am văzut frescele de pe pereții culoarelor, scuturi, flori şi tauri. Ne-am urcat pe terasele de sus, am admirat priveliştea încântătoare, calmă, la orizont Muntele Ida, capul culcat, impasibil, al lui Zeus. Palatul, pe jumătate în ruină, pe jumătate restaurat, își arăta strălucirea după atâtea mii de ani, bucurându-se iar de soarele bărbătesc al Cretei. În acest palat nu întâlneşti arhitectura geometrică şi echilibrată a Greciei, aici domnesc fantezia, graţia şi jocul liber al forţei creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a mărit în timp ca un organism viu, ca un arbore. N-a fost construit o dată pentru totdeauna, după un plan dinainte stabilit, imuabil, a fost completat parcă în joacă, punându-se în armonie cu nevoile necontenit înnoite, de-a lungul timpului. Omul n-a fost condus aici de logica inflexibilă, infailibilă; mintea omului era utilă ca slujitor, nu ca stăpân, altcineva, ori altceva a fost stăpânul. Cum am putea să-l numim?
M-am întors spre abate şi mi-am dezvăluit gândurile, i-am cerut părerea.
– Cine era stăpânul ? mi-a răspuns el zâmbind. Ce alt răspuns aştepți să-ți dea un preot ? Dumnezeu ! Dumnezeul cretanilor a fost stăpânul, el le-a condus mâna și mintea, făcându-i să creeze. El a fost meşterul zidar. Acest Dumnezeu cretan este la fel de iscusit şi de vesel ca marea care îmbrăţişează insula. Iată de ce peisajul, palatul, picturile şi marea au o unitate şi o armonie infailibilă, fără cusur.
Coboram scările în tăcere și ne uitam fără să vorbim la picturile de pe pereţi : tauri, crini, peşti în marea albastră, peşti zburători care îşi desfac aripile să sară deasupra valurilor, ca şi cum apa, elementul matern, îi sufocă şi vor să respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în teatru ; ghidul s-a înflăcărat, chipul îi strălucea de mândrie:
– Aici aveau loc luptele cu tauri, dar luptele cu tauri din Creta nu erau barbare precum cele din Spania, am auzit că acolo taurul și caii erau uciș şi spintecați; aici luptele cu tauri erau un joc fără vărsare de sânge. Era un joc. Toreadorul apuca taurul de coarne, fiara se înfuria şi îşi azvârlea capul sus, în aer, ceea ce permitea luptătorului să profite de moment şi să sară agil în spinarea taurului; făcea încă un salt şi cădea drept în picioare, la coada taurului; o fată îl aştepta acolo, primindu-l în braţele ei.”
