MOTTO:
„Universul cel mai bogat de impresii, de imagini și de reacții personale e universul copilăriei – la unii de un relief, de o forță, de un fantastic, chiar o originalitate uimitoare. Pentru scriitori, poeți, pictori, muzicanți sau chiar mari oameni de știință, acest univers al copilăriei devine și sursă aproape inepuizabilă pentru creația de mai târziu. Mare atenție la copii !”
Alexandru Mironescu (Admirabila Tăcere)
Ehee… abia acum am înțeles de ce iarna cea fulguroasă s-a codit atâta să vină. Și cât am așteptat-o să-mi creioneze pe geamuri un ierbar întreg, ca un pictor floral desăvârșit ce este. O voiam să-mi bată în ușă, sfioasă ori vifornică, îmbrăcată în rochia-i albă de zână, neverosimil de albă, păcătoasa ! Iar eu să mă prefac nițel, nu mult, că am ceva treabă, să nu-i deschid chiar din prima. S-o las în prag o clipă numai, cât să-și aranjeze șuvițele geruite și să-și roșească obrajii și buzele. Păi cum să vină când toți s-au năpustit asupra ei cu ocări și probozeli nenarabile ? În loc să-i dea binețe, apostolii Apocalipsei au tăbărât cu insulta, cu sudalma și din „Bestia din Est” n-au scos-o, sărmana, de parcă era mama lui Râmaru sau a lui Ivan cel Groaznic. Chipul ei a apărut pe ecrane, de dimineață și până-n noapte, aidoma criminalilor în serie, iar copiilor li s-a poruncit să stingă iute televizoarele, ca nu cumva să-i cotropească fantasmele coșmardești. Autoritățile au pus pe capul preahulitei și un premiu uriaș, iar plutoane de balauri motorizați s-au pornit s-o caute și-n gaură de șarpe. Câinii urmăritori și scotocitori i-au luat grabnic urma și au început să urle sălbatic. Curând, troienele s-au colorat în roșul sângeriu de la mușcăturile lamelor metalice, ațâțate să-i sfâșie trupul diafan. Școlile au fost închise, ca și grădinițele, s-au interzis serbările ludice, ca și bucuria de altădată. În jurul blocurilor e o liniște cavernoasă, se aude doar zumzetul tabletelor inteligente, pe luciul cărora țâncii lunecă în abisul înstrăinării de sine. Dar nu oricum, ci închipuindu-și că zăpada are gust de fiere, iar iarna este un fel de molimă… Că omul e o paiață construită din pixeli și că realitata virtuală înlocuiește orice…
… Mi-e dor să rup un țurțuroi din streașină și să-l ronțăi, excitat la culme de aroma aceea indefinită, să-mi simt amigdalele cum se umflă ca niște boabe de porumb aruncate în apă fiartă… Mi-e dor să-mi lipesc limba pe clanța înghețată de la poartă sau pe drugul de fier și să-mi imaginez că la mijloc e o vrăjitorie, o scamatorie de spiriduși… Mi-e dor s-o iau prin omăt, ademenit de lina orizontului neclar, ca printr-o Antarctică infinit-misterioasă… Mi-e dor de ghețușurile, de derdelușurile de odinioară pe care zburam cu aripi de înger spre poveștile nerostite încă… Mi-e dor de încremenirea albă și compactă a câmpiei hibernale de sub sat la ceasul înserărilor violacee… Mi-e dor să intru în coșare toiegit de frig, cu dinții clănțănindu-mi de dârdăială, și să mă bag după soba încinsă… Mi-e dor să-mi dezmorțesc palmele deasupra plitei încinse și să mă uit la ma-marea cum frământă coca în căpistere, ori să-l privesc pe tata-mare țesând rogojini la războiul din ogeac… Mi-e dor să merg în oborul unde fătau oile, în staulul mitic care mirosea a Prunc Sfânt, și să rămân înlemnit de zbaterea mieilor căznindu-se să se ridice din placenta aburindă într-un dans al supraviețuirii… Mi-e dor de forfota oamenilor de atunci, toți vii și părelnic nemuritori, de vocea lor aspră, în răspăr cu gracilitatea fulgilor de nea… Mi-e dor de plăsmuirile fumoase deșirându-se din hornurile ca niște catarge pe cerul pictat ca-n cărțile de basme… Mi-e dor de diminețile înveștmântate în horbote de promoroacă, de copacii și casele redesenate în dantelele fine ale iernii…. Care, în vremurile copilăriei mele, nu era stigmatizată și blestemată, nu devenise subiect de breaking-news.
Dumnezeule Mare, ce s-a întâmplat cu noi de-am ajuns s-o poreclim „Bestia din Est” și s-o alungăm ca pe-o asasină de prunci ? Iertare, Iarnă, iertare !… Și atenție mare la copii, nesocotiților !