Stăteam lângă blocul la parterul căruia, în urmă cu vreo trei decenii, am găsit o bătrână omorâtă. Cadavrul intrat în putrefacÈ›ie se umflase ca un cimpoi È™i plesnea ori de câte ori îl miÈ™cam, lăsând să curgă sau să țâșnească fel de fel de lichide fetide, de nesuportat. De data aceasta, oamenii din jurul meu nu aveau chipuri, nici glasuri, nimic. Știam doar că nu sunt singur. La un moment dat, sus, pe cerul azuriu È™i limpede, pe deasupra clădirii de È™ase etaje, l-am zărit pe Ioan Luchian Mihalea. Avea trupul curat, îi dispăruseră zecile de răni provocate de cruzii asasini în ziua aceea terifiantă de noiembrie… Era îmbrăcat în alb È™i mergea lin, călcând aerul cu paÈ™i egali. Părea îngândurat, preocupat de ceva anume, nici nu se sinchisea de noi, cei de jos… L-am urmărit îndelung cu privirea, fascinat de imponderabilitatea deloc omenească, dimpotrivă. O mai cânta? m-am întrebat fără un motiv precis, însă dinspre el nu venea niciun semn. Nimic. Plutea netulburat. Doamne, vreau È™i eu să merg asemenea lui, să alerg prin aer! am strigat copilăreÈ™te È™i atunci m-am trezit.
ÃŽn curând se vor împlini 30 de ani de la asasinarea artistului È™i este prima dată când îl visez…