Până să-l văd la catedră, în anul III, l-am cunoscut în practicile agricole și la ședințele de partid. Nu aveai cum să nu-l remarci, mereu și mereu pus la patru ace, părea scos din cutie la fiecare apariție. Distant și ironic, deseori șfichiuitor la vorbă, te obliga la o formă de respect pe care o acceptai fără crâcnire. Știai din capul locului că era profesor, iar tu, student. Curând, am aflat că suntem conjudețeni, din Deliormanul istoric, și m-am mirat. Păi, altfel mi-i imaginam eu pe alde Moromete, mai dintr-o bucată și gloduroși! Or, dascălul evocat aici, născut la Flămânda (actualmente Merișani), fusese desenat altcumva, cu o distincție ce impunea și sărea în ochi imediat. Una firească, deloc căznită ! Țin minte că la „Balul bobocilor”, la „Universitas”, de pe bulevardul Schitu Măgureanu, a venit însoțit de actorul Ion Dichiseanu și de magiștrii Emil Molcuț, Nicolae Popa, Ioan Muraru și Avram Filipaș. Atunci, l-am descoperit mai puțin scorțos, jovial și „de gașcă”, în jargonul nostru, perpetuat și azi. Prietenia cu dascălul de Drept roman e un subiect de poveste, una fascinantă și minunată, o ticluire dumnezeiască a faptelor de viață pământeană. Așadar, prin toamna anului 1940, niște români au plecat din Cadrilater cu ce au apucat, îndeosebi cu căruțele, convoaie chiar și de 200, una după alta, „pline ochi cu machedoni, pentru că majoritatea populației românești după 1913, când am luat noi cele două judeţe de acolo, nu prea s-a îndreptat spre acea zonă. Statul român a facilitat, în schimb, ca mulți macedoneni să vină în țară, pentru că, printre ajutoare, fiecare familie primea şi câte 10 hectare de pământ.
Şi-așa ajungem la povestea pe care voiam să v-o dezvălui. Aceste căruțe s-au dus spre Oltenia sau Banat. Unul dintre refugiații macedoneni de atunci, din 1913, s-a oprit într-o noapte într-o comună din Teleorman, cerând, la nevoie fiind, ajutor. Nu avea prea mulți bani, dar destinul a făcut ca bietul refugiat să bată chiar la poarta bunicului profesorului Neagu de mai târziu[1]. Acesta nu a profitat de disperarea omului, cum făceau alții. Ba mai mult, nu i-a cerut nici bani, oferindu-i tot ce avea nevoie pentru a-şi continua drumul. l-a oprit caii pentru a-i hrăni şi odihni, fiind foarte slăbiţi, şi i-a dat doi cai de-ai săi, zdraveni, pentru a merge mai departe. De asemenea, a umplut căruța cu merinde şi alte lucruri trebuincioase pentru lungul drum care încă urma. Şi acum să vă spun cine era acest refugiat macedonean care a intrat în contact cu rudele lui Neagu: era un ascedent de-al profesorului Molcuţ. Neagu și Molcuţ au ajuns peste ani să devină colegi de studenţie, apoi însemnate cadre didactice ai aceleiași facultăți și să lege o frumoasă prietenie, aflând ulterior, din poveste în poveste, că și strămoșii lor s-au ajutat la nevoie. Multă lume de la Facultatea de Drept știe că, în refugiul familiei Molcuţ, aceştia au poposit la o curte țărănească a ascendenților lui Neagu și au avut parte de atâta omenie românească.”[2] Ceea ce nu mai spune profesorul Nicolae Volonciu în cartea sa de memorii este epilogul pilduitoarei întâmplări. Ei bine, peste decenii, fiul acelui țăran omenos de câmpie sudică și-a vizitat colegul universitar la locuința sa de vacanță din Ghergani. Acolo, la un moment dat, Molcuț senior i-a depănat pățania de demult, prilej să constate cu lacrimi în ochi că musafirul e chiar fiul binefăcătorului său de odinioară…
Pe nesimțite, a sosit și primul seminar de Drept procesual penal. Am răsuflat ușurat, cadrul didactic repartizat grupei mele fiind tocmai omul ajuns astăzi la senectute – Ion Neagu. Îmi plăcea stilul său concis, sever și frust, lipsit de paranteze inutile. Sigur, mi-aș fi dorit să ne inițieze și în practica judiciară, să ne prezinte fel de fel de spețe și să simulăm un proces penal, dar, la acea vreme, nu exista o asemenea inițiativă la nivelul facultății. Oricum, n-am să uit sfaturile pe care nu se ferea să ni le dea cu privire la profesia de jurist în perspectiva ce ne aștepta. Fin și abil cunoscător al realităților nu numai juridice din România pre-decembristă, inițierea aceea mi-a prins de minune în perioada post-universitară, ca procuror.
Transferat la București, în 1990, într-una din zile, a pășit în biroul meu din Palatul de Justiție fostul dascăl. Asigura asistență juridică unui inculpat acuzat de mine, vasăzică eram adversari! Pfu, ce dandana! Nu m-am simțit deloc în largul meu, recunosc, însă nu regret! Avocatul nu era orișicine, ci magistrul de la care învățasem procedură penală și nu doar ! Orice aș fi făcut, rămâneam pe veci studentul Domniei Sale, indiferent de poziția ocupată vremelnic de mine ! Delicată situație, nu vă ascund, deși s-au scurs cogeamitea anii! În definitiv, nimic nu mă emoționează mai puternic decât relația aceasta dintre elev / student și însămânțătorul său de entuziasme și de deșteptăciune, un fel de coloană infinită a devenirii oricărui intelectual!
Așa că închei mulțumindu-i pentru tot ce a însemnat în formarea mea profesională și îi doresc viață lungă și rodnică! La mulți ani, domnule Profesor Ion Neagu!
[1] De fapt, era tatăl, după cum m-a lămurit Iuliu Molcuț, fiul profesorului Emil Molcuț
[2] Nicolae Volonciu, Memorii. Amintiri din patru țări