Imediat după 1990, a început dezmembrarea României. Industria era un „morman de fiare vechi”, așa încât autoritățile de atunci s-au grăbit s-o vândă la bucată. Dar nu oricui, ci investitorilor strategici, sintagma care a făcut carieră lungă vreme. Cine au fost, în fapt, acești privilegiați ai privatizărilor frauduloase ?
În primul rând, misiți ai cercurilor de influență de afară, interesate ba de ocuparea unei piețe atractive și cu potențial, ba de eliminarea unui concurent stânjenitor.
În al doilea rând, trimiși ai puterilor care fuseseră implicate în răsturnarea regimului comunist, preocupate să-și ia partea leului.
În al treilea rând, intermediari ai Axei Washington-Bruxelles răsplătiți astfel pentru ajutorul dat României în procesul de aderare și integrare în structurile euro-atlantice.
În al patrulea rând, geambași băștinași, cu proptele în noile structuri statale înfiripate la București.
Deloc întâmplător, străinătatea n-a zis nici pâs pe parcursul acestui proces de divizare a marii proprietăți unice. De ce ar fi comentat, atâta vreme cât bunurile întregului popor treceau în mâinile hrăpărețe ale capitaliștilor de aici și de aiurea ? Important era ca decomunizarea să se realizeze rapid și total, legalitatea conta abia la sfârșit. După vreo 15 ani, fabricile și uzinele, mândria țării de odinioară, au devenit locuri virane iar apoi mall-uri, parcuri de distracții contra cost. Concernele de afară scăpau de un competitor serios, iar corporatiștii puteau să integreze în spațiul imbecilizării docte un alt teritoriu. Bașca dispariția proletariatului, cu potențialul lui revoluționar, defel convenabil cotropitorului descălecat la gurile Dunării.
Așadar, furtul bogăției naționale a priit tuturor, fiind încurajat atât din interior, cât și din exterior. De aceea nimeni nu a țipat că fărădelegea a însoțit pretinsa privatizare.
Când raptul s-a încheiat, Washington-ul și Bruxelles-ul s-au dumirit brusc și și-au exprimat „profunda îngrijorare” cu privire la ilegalitățile dâmbovițene. În consecință, au inventat sancțiuni și mecanisme parșive de cooperare și verificare, dar și parchete anticorupție. Ultimii afaceriști români trebuiau lichidați judiciar, întru propășirea capitalismului mondial. Politicienii neaoși, mai toți cozi de topor ale colonizatorilor cu gulere albe, s-au văzut și ei aruncați în temniță, în chiotele sălbatice ale mulțimii. În locul ăstora, s-a năpustit asupra avuției naționale, încă nesfeterisită pe de-a-ntregul, alt val migrator – cel al tehnocraților. Un fel de vizigoți sau ostrogoți, chemați la ucaz extern să desăvârșească prăpădul.
Cam asta este istoria tristă și dureroasă a României ultimului sfert de secol. Istoria unei foste țări.