Ziua întâi
Prudent din fire, plec de acasă de cum s-a luminat. Deh, avatarurile traficului pe drumurile mioritice. România, deși își sărbătorește Mica Unire, somnolează apatic, nu se simte nicio vibrație, niciun entuziasm popular. Aleg traseul de pe Valea Oltului, iar apoi o iau pe autostrada ce duce la Nădășel și de acolo o țin întins până la Ocna Șugatag, unde mă așteaptă prietenii de la… FC „Prietenia” Baia Mare. Miroase a primăvară, ioc zăpadă, ioc gerurile năprasnice de altădată. Numai pe crestele munților zăresc niscaiva pete albe, imense și inaccesibile. Tânjesc să mă avânt iarăși în ținutul vulturilor, dar mi-a dispărut cutezanța…
Ieri ședeam lungit pe un pat de spital, încolțit de corbii îngrijorării, și mă preparam să fiu investigat colonoscopic și endoscopic… Înainte de anestezie mă gândeam la câte și mai câte, îmi treceau prin fața ochilor fel de fel de imagini mai vechi, mai proaspete… Ce dreptate are Arthur Schopenhauer scriind că „doctorul îl vede pe om în toată slăbiciunea sa, avocatul – în toată răutatea sa, iar preotul – în toată prostia sa”… De vreo două decenii și un pic eu apăr oameni, paraclet în robă de cioclu, adică… Adesea sunt și popă, duhovnic, depozitarul tainelor sufletești ale clienților… Tone de mizerie, de răutate umană s-au deversat sub nasul meu…
Azi, aproape c-am uitat de experiența ușor traumatizantă a pacientului și mă grăbesc să evadez din strânsoarea apăsătoare a rutinei. Mi-am lăsat baltă socotelile profesionale ori casnice și am redevenit adolescentul îndrăgostit cu sminteală de „mingea cu picățele”. Fug mânzește la întâlnirea nu doar cu niște băieți de ispravă din Țara lui Bogdan Vodă, ci și cu mine însumi, cel de odinioară.
„Copalnic-Mănăștur” citesc pe un indicator și brusc mă copleșește nostalgia. Cândva, în școala de aici a învățat Augustin Buzura (născut la Berința), unul „dintre stâlpii memoriei românești”, vorba lui Nicolae Breban , alt fiu al Maramureșului. O mărturie zguduitoare rostită de un personaj de-al romancierului ardelean petrecut în iulie 2017 mă urmărește mereu, este de-o actualitate zguduitoare. „«Ce fel de ființe suntem ?» mă întrebam. «Pledezi pentru cunoaștere, însă, când ți se ivește ocazia, o refuzi speriat. Vrei dreptate, dar, în esență, nu faci nimic pentru ea. Vorbești de adevăr, îl cauți, însă când îl găsești, ți se face frică de el și te porți de parcă nu l-ai cunoaște. Ce fel de ființe suntem ?» Și, în finalul cărții (Vocile nopții, n.m.), tot cam aceasta era întrebarea cea mai chinuitoare: «Ce fel de ființe suntem noi dacă renunțăm așa ușor până și la viață?»” Nu, nu-i adevărat, eu nu renunț lesne la viață ! strig din toți rărunchii, altminteri n-aș străbate România să-mi revăd camarazii, la naiba cu blazarea, detest resemnarea. Prietenia e totul !
Ajung pe amurgite în stațiunea maramureșeană și țuști în bazinul cu apă sărată al hotelului. Plutesc, la propriu și la figurat, peste un timp care se împuținează și se strâmtorează agasant, ireversibil… Cu 45 de ani în urmă poposeam prima oară aici și mă îndrăgosteam iremediabil și premonitoriu de meleagul acesta aparte, de-o frumusețe răscolitor-tânguitoare.
Adorm cutreierat de visele neterminate ale tinereții inocente și mângâiat de îngerii încălțați cu ghete cu crampoane.
Ziua a doua
Strașnic somn! Soarele îmi bate timid în geam. Îl prind de mână și o tulim amândoi la Bârsana, altă minunăție omenească. Doamne, ce peisaje, ce risipă de splendoare divină! Un praf alb s-a cernit din înalturi și a înveștmântat dalb pământul înghețat. Cum mai tremură pomii în lumina translucidă, parcă ar dansa astfel pudrați și gătiți de banchetul iernii neivite deocamdată… Mi-ar plăcea să am talentul năvalnic al rusului Mihail Iurievici Lermontov și să descriu natura ce mi se dezvăluie privirilor cu generoasă lăcomie estetică. În lipsa harului, mă limitez să-l citez: „Măreț loc această vale! De jur-împrejur, munți de netrecut, stânci roșietice, îmbrăcate în pluș verde și încununate cu pâlcuri de tufe de paltin, râpi galbene, străbătute de făgașe, iar acolo, sus-sus de tot, cușme de zăpadă aurie; la poale, Aragva, împreunată cu o altă apă fără nume, năvălind zgomotos dintr-un defileu negru, cețos, se întinde ca un fir argintiu și sclipește aidoma solzilor pielii de șarpe.” Dar nu sunt un erou al acestor timpuri, așa că mă reculeg în liniștea serafică a mănăstirii, conștient că „omul care stă în genunchi în fața lui Dumnezeu este cu mult mai mare în fața lumii.” O îndoială mă înghimpă totuși…
Văzduhul s-a învinețit dintr-odată și mă cercetează chiorâș. Soarele s-a pitit speriat în dosul coșurilor fumegânde ale caselor zgribulite. Dau o raită prin Sighetul Marmației, vreau să pipăi cuiul de care e agățată harta României. Orașul respiră anevoie, cautându-și identitatea între busturile de piatră înveșnicită ale uriașilor Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Octavian Goga și… Taras Sevcenko, ucraineanul rus.
Mă întorc la Ocna Șugatag să-i întâmpin pe colegii de cantonament Stropim clipa cu un ștampel de palincă și o zbughim la sala de sport să ne încurăm. Ne împărțim în două echipe și alergăm ca niște puștani porniți să cucerească gloria campionilor. Cu noi este și Ioji, are 70 de ani, însă juri că n-a împlinit 50, într-atât se arată de vioi. Scorul nu-i decât un detaliu nesemnificativ, de aceea desfacem sticlele de bere și trăncănim verzi și uscate. Nici nu știu când s-a întunecat, ptiu, cum mai zboară orele…
Ziua a treia
Cobor ezitant la micul dejun. Sorb pe îndelete dintr-o cană de ceai și mi se năzare că am 20 de ani, iar bisturiul nu mi-a remodelat o vertebră cervicală și că n-au apărut herniile lombare sau că genunchii n-au suportat infiltrații cu duiumul… „La 10 să fiți la recepție, la 10:30 e antrenamentul !” mă trezește la realitate o voce fermă. Îmi pun treningul și din nou pe parchet. Nici nu se simte că suntem… recidiviști, deși ni s-au îngreunat picioarele, iar plămânii lucrează din greu. Ce binecuvântare să te bălăcești apoi la piscină, așijderea fotbaliștilor de performanță! „Auzi, da’ ție nu-ți mai vine mintea la cap ?” mi se pare că o aud pe mama dojenindu-mă ca pe vremuri, ori de câte ori soseam transpirat și îmbujorat de la teren. Bine că nu mă mai vede bătând mingea, în pragul vârstei de sexagenar, cu feciori de 30 de ani!
Dorm buștean, asemenea pruncilor. Ies nițel să mă plimb primprejur, ademenit de blândețea chindiei. Nu mă satur savurând spectacolul fascinant al naturii, cu un cer atârnând „ca o uriașă vată cenușie peste vârfurile ascuțite ale brazilor” … Seara încingem pietrele de rummy, cu toate că n-am mai făcut-o de vreo trei decenii, și mă agit în fața micului ecran, la finala Campionatului European de handbal masculin. España! España!
Ziua a patra
Începe o nouă săptămână, dar eu le-am pierdut șirul în marginea aceasta de lume, înconjurat de prieteni dragi. Ultimul meu joc, ei vor zăbovi până sâmbătă. Un soi de invidie mă zgândăre… Și, nu vă ascund, mă mir că rezist trei zile la rând cu trei miuțe intense, nu-i la îndemâna oricui, încercați de nu mă credeți !
Gazdele ne pregătesc o masă ca la Crăciun, cu clisă și șuncă, cu cârnați și gulyás, cu telemea și pește afumat. Slănina sfârâie în țepușe, iar grăsimea fierbinte picură pe feliile de pâine înzorzonate cu rondele subțiri de ceapă roșie, o bunătate, zău ! Vinul curge din belșug, ca și țuica de prună! Dar, vorba unui mesean hâtru, cea mai faină țuica e aia de mere! Ehe, și cum mai merge!
Ascultăm muzică din zonă și sporovăim învăluiți de misterul nopții, mai și țâpurim. Suflete înflorite înspre ele însele și înspre ceilalți, dornice să dăruiască și să primească ceea ce numai prietenia e capabilă să ofere. Păi, „de-aia-s date sentimentele, ca să se-aprindă omul. Dacă nu-s sentimente, dacă s-au stins, ce să mai ții cărbunii reci?” Oho, și cum îi mai vâlvorim ! Mâine e finalul vacanței… Spunem glume și bancuri, dezbatem problemele țării, nimic nu ne scapă. Apropo, cică soțul, trimis în delegație, își sună consoarta. „Ce faci?” o întreabă el. „Ce să fac, răsfoiesc o carte”, îi răspunde ea. „Ce carte?” se arată curios bărbatul. „Aaa… aaa… gata, Cristi!” încheie soția dialogul. Râd cu întârziere și îmi e imposibil să mi-o imaginez pe Agatha Christie amuzându-se la calamburul nostru șod.
Ultima zi
Dimineață cețoasă și umedă. La revedere, Ocna Șugatag ! Pe curând, prieteni de la… FC „Prietenia” Baia Mare! Urăsc despărțirile… Sunt mohorât. La Cavnic, pe pârtia de schi, „zăpada atârnă multă, multă” în comparație cu uscăciunea din jur.
Traversez comuna Groși, oaza paradisiacă a neasemuitului Dumitru Fărcaș, dus de curând. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, rece, tăioasă, nevindecabilă… Recit în gând versurile lui Nicolae Dan Fruntelată…
„și-ntr-un car mai înstelat
vine Mitru supărat
că la mânuri îi e frig
eu nu pot nici să-l mai strig
s-a albit doina de ger
când s-apropia de cer
și-a rămas Ardeal pustiu
de când Mitru nu e viu
Dacul meu dinspre Gutâi,
Mitru, fratele dintâi.”
Pe Valea Oltului, „fugarnici nori” s-au strâns prevestind un asfințit de basm. Țara mea se zorește de culcare, Bucureștiul e deja la o zvârlitură de băț. Noapte bună, moroșeni de poveste !