În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori  mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi  s-o mai văd în viață  măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor

 (Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)

                                                            *

     Mama stă cu ochii închişi, îi deschide  rar, doar ca să se mire. Îi întind un  ou roşu. Zâmbeşte. Îl  ia cu mâna stângă. Hai să te văd, ştii ce să zici ? o iscodresc blând. Ştie. Cristos a înviat !  dar  oul  îi  scapă  printre  degetele nesigure. În cele din urmă îl recuperează şi împlinim ritualul religios. Câţi  ani ai ? o întreb nitam-nisam. Secundele sunt de prisos, în ciuda strădaniilor. Cedează. A uitat ce vârstă are. Îţi este foame ? „Da, mie nu-mi aduce nimeni mâncare, niciodată”, se plânge. Mă înduioşază, e ca un copil neajutorat. Scot o bucată de cozonac şi o rup în fărâme, să le înghită uşor. Mama deschide gura, să primească bucăţile rupte de mine. Mestecă în grabă şi iar deschide gura. Nu la fel fac şi puişorii  de vrabie ? Demult, eram eu în locul ei… Acum s-au inversat rolurile. Îţi  place ? Bun, bun ! îmi răspunde. Curăţ  şi oul spart. Muşcă lacom  şi se linge pe buze. Vrei şi o  banană ? Da. Şi coacăze ? Da. Înghite mama bobiţele negre şi  îmi mulţumeşte. O şterg pe bărbie cu un şerveţel şi îi  dau să bea apă. Adun firimiturile, îi tivesc cămaşa, aranjez perna şi o privesc  deznădăjduit. Doamne, Dumnezeule ! îmi zice la sfârşit şi plec. Încotro s-o iau ?

                                                            *

Mi-e dor de Paştele de odinioară, la Islaz. Cu bunicii alături, adăstând  cu nerăbdare şi neprihănire să ciocnim ouăle roşii… Să tămâie  ma-marea bucatele de pe masă şi apoi să împartă colacii. Ăsta e pentru bâtu’, capul Domnului ! Şi i-l dădea lui tata-mare. Bogdaproste, să fie primit !  zicea bătrânul. Ăsta e pentru bâta, ăstălalt, pentru nu ştiu ce mort şi aşa mai departe. Sărbătorile religioase erau treburi de muiere, oamenii doar se bărbiereau, îşi puneau cămăşile  din odaie şi se închinau. La biserică nu mergeau, ce să caute acolo, cu babele satului ? Spre chindie veneau neamurile cu împărţit.  O  sticlă de  vin, un colac, ouă şi cozonac. Se aşezau la taclale, se cinsteau cu sângele Domnului şi  rudele duse dincolo erau pomenite  de-a fir a păr. Unul nu  scăpa neamintit. Îţi aflai  astfel rădăcinile şi le  păstrai un moment de reculegere. Acum, nu ne mai cunoaştem verişorii, darămite strămoşii…