În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi s-o mai văd în viață măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor…
(Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)
*
Mama stă cu ochii închişi, îi deschide rar, doar ca să se mire. Îi întind un ou roşu. Zâmbeşte. Îl ia cu mâna stângă. Hai să te văd, ştii ce să zici ? o iscodresc blând. Ştie. Cristos a înviat ! dar oul îi scapă printre degetele nesigure. În cele din urmă îl recuperează şi împlinim ritualul religios. Câţi ani ai ? o întreb nitam-nisam. Secundele sunt de prisos, în ciuda strădaniilor. Cedează. A uitat ce vârstă are. Îţi este foame ? „Da, mie nu-mi aduce nimeni mâncare, niciodată”, se plânge. Mă înduioşază, e ca un copil neajutorat. Scot o bucată de cozonac şi o rup în fărâme, să le înghită uşor. Mama deschide gura, să primească bucăţile rupte de mine. Mestecă în grabă şi iar deschide gura. Nu la fel fac şi puişorii de vrabie ? Demult, eram eu în locul ei… Acum s-au inversat rolurile. Îţi place ? Bun, bun ! îmi răspunde. Curăţ şi oul spart. Muşcă lacom şi se linge pe buze. Vrei şi o banană ? Da. Şi coacăze ? Da. Înghite mama bobiţele negre şi îmi mulţumeşte. O şterg pe bărbie cu un şerveţel şi îi dau să bea apă. Adun firimiturile, îi tivesc cămaşa, aranjez perna şi o privesc deznădăjduit. Doamne, Dumnezeule ! îmi zice la sfârşit şi plec. Încotro s-o iau ?
*
Mi-e dor de Paştele de odinioară, la Islaz. Cu bunicii alături, adăstând cu nerăbdare şi neprihănire să ciocnim ouăle roşii… Să tămâie ma-marea bucatele de pe masă şi apoi să împartă colacii. Ăsta e pentru bâtu’, capul Domnului ! Şi i-l dădea lui tata-mare. Bogdaproste, să fie primit ! zicea bătrânul. Ăsta e pentru bâta, ăstălalt, pentru nu ştiu ce mort şi aşa mai departe. Sărbătorile religioase erau treburi de muiere, oamenii doar se bărbiereau, îşi puneau cămăşile din odaie şi se închinau. La biserică nu mergeau, ce să caute acolo, cu babele satului ? Spre chindie veneau neamurile cu împărţit. O sticlă de vin, un colac, ouă şi cozonac. Se aşezau la taclale, se cinsteau cu sângele Domnului şi rudele duse dincolo erau pomenite de-a fir a păr. Unul nu scăpa neamintit. Îţi aflai astfel rădăcinile şi le păstrai un moment de reculegere. Acum, nu ne mai cunoaştem verişorii, darămite strămoşii…