În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi s-o mai văd în viață măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor…
(Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)
*
Înverziseră pomii la Islaz. Şi era cald, şi rândunelele se întorseseră din ţările calde şi se zbenguiau ciripind pe deasupra mea. Cârduri de berze şi de pupeze se alăturaseră jocului, şi nişte ciori, şi un şoim, tot păsăretul din lume se adunase acolo. Alergam pe uliţă şi chiuiam de bucurie. Aş fi vrut să zbor şi eu, să mă rătăcesc prin cerul albastru şi limpede. În vale se vedeau ochiuri de apă, Doamne, ce vis întremător ! M-am trezit, era ora 4. Afară plouă tumoral şi este întuneric. Nici ieri n-am dormit mai mult. Ce o face mama ? Cum s-o mai simţi ? Nu-mi dă pace gândul ăsta. Mă perpelesc, aţipesc, sunt într-o stare de semisomnolenţă. „Mama s-a stins azi-noapte”, citesc parcă pe ecranul telefonului. Sau parcă îmi dă de veste cineva. O voce clară şi rece. Sar din pat şi trag o spaimă soră cu moartea. Transpir abundent, inima o ia razna. Imposibil, doar ce am visat atât de frumos, nu se poate ! strig către soartă. Caut apelurile, nimic. Aprind lumina, camera e pustie. A fost doar o nălucire, o halucinaţie. Mama încă trăieşte.
*
Dormea. Am luat-o de mână şi i-am atins uşor obrazul palid… O privesc cu o tandreţe de care numai copiii sunt în stare. O iubesc cu deznădejde ! „Ia uitaţi cine a venit !” îi şopteşte la ureche asistenta. Mama abia deschide ochii şi clipeşte întârziat. Mă fixează preţ de un minut şi îşi întoarce capul. Bărbia îi tremură, faţa i se schimonoseşte într-un rictus de suferinţă. Ar vrea să plângă, dar se abţine. Dă să-mi spună ceva, însă nu-i iese niciun cuvânt întreg. Delirează, rosteşte nume de care nu am auzit vreodată. Aţipeşte, iar eu sunt cel mai nevolnic om din lume. „Mi-e rău”, atât reuşeşte să îngaime. „Plec, să dormi bine !” îi urez la plecare şi o sărut pe frunte. Se răsuceşte spre mine şi îi simt buzele uscate pe mână. „Noapte bună !” şi fac un pas în afara rezervei. Mă uit în urmă, mama are lacrimi în ochi şi îmi face cu mâna. Ajung afară şi plâng nervos. Mi se zguduie trupul, sunt devastat şi mă opresc anevoie. Nu mai întrezăresc nicio speranţă.
*
„Deci, când veţi vedea ceea ce s-a spus prin profetul Daniel, urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt – cine citeşte, să înţeleagă -, atunci cei din Iudeea să fugă în munţi; cel ce va fi pe casă să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă; iar cel din ţarină să nu se-ntoarcă înapoi ca să-şi ia haina. Dar vai de cele însărcinate şi de cele ce alăptează în zilele acelea ! Rugaţi-vă însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici sâmbăta”1, le spune Iisus ucenicilor.
Mă rog ca mama să nu fugă nici iarna, nici sâmbăta, niciodată ! Doamne, şi nu mă da urâciunii pustiirii !
–––––––––––––
1Sfânta Evanghelie după Matei