Justiția excepțională

    Imediat după ultima conflagrație mondială, s-au înființat mai peste tot în Europa, inclusiv în România, tribunale populare însărcinate să-i pedepsească pe criminalii de război. Justiția de piazza, au numit-o italienii. Deși mulți erau de părere că  ticăloșii trebuiau împușcați pur și simplu¹, oricum procesele erau un simulacru. Ca și în 1989, la noi, când soții Ceaușescu  au fost asasinați în  cel mai primitiv stil posibil printr-o sentință pronunțată de câțiva magistrați „isterizați de propriile spaime”.² Dar, ca întotdeauna în  istorie, s-a dorit ca execuția aceea oribilă să pară legală. „Stabilirea unei forme de legalitate, este o condiție necesară  a legitimității,  chiar și într-o  dictatură, sau poate cu atât mai mult într-o  dictatură”.³ Și ce e mai groaznic decât dictatura  mulțimii năpustită în stradă ?

       În astfel de momente excepționale, justiția are și ea un caracter excepțional. O justiție cu capacitate de exercițiu restrânsă, rezumată concludent de generalul Douglas MacArthur, șeful operațiunilor militare în Pacific, într-o „proclamație  specială”: „Tribunalului nu i se vor aplica regulile tehnice privind probatoriul. Acesta va adopta și va aplica pe cât posibil proceduri expeditive și nontehnice și va accepta orice probe despre  care va considera că au valoare probatorie. Se vor admite toate afirmațiile prin care se presupune că acuzatul și-a recunoscut vina”.⁴ (Uneori, în unele dosare de astăzi, am senzația că judecătorii  români lucrează chiar cu proclamația asta…) Probatoriul, așadar, contează cel mai puțin în opera de înfăptuire instituțională  a răzbunării. De aceea, instanțele acestea sunt tribunale ale urii și răzbunării. Adesea, iar asta  s-a petrecut în Ungaria, „excesul de indulgență” al completului stârnea indignarea presei: „judecătorii profesioniști din consiliu au uitat că sunt judecători în numele poporului. Poporul nu se joacă  cu documente, nu caută circumstanțe atenuante pentru criminalii de  război, ci reclamă pedepsirea nemiloasă a celor  vinovați de  nenorocirea,  suferințele și  umilirea lui”.⁵ Nici acum poporul nu dă un sfanț pe prezumția de nevinovăție ori pe dreptul la  apărare, el vrea pedepse exemplare.

     Apoi, cine sunt magistrații învestiți să sancționeze  bestiile mirosind încă a sânge ? De pildă, judecătorii care l-au trimis la moarte pe Pierre Laval (ministrul cel mai înalt în rang în două guverne colaboraționiste și declarat omul anului în 1931 de către revista Time) serviseră același regim de la Vichy.⁶

     „Procurorul  general André Mornet chiar făcuse parte dintr-un comitet pentru denaturalizarea evreilor. Juriul  era  compus  din membri ai parlamentului și ai rezistenței”.⁷

     Culmea, chiar și avocatul acuzării jurase să fie loial cabinetului condus de mareșalul Philippe Pétain… Ce a urmat e lesne de intuit, ne-o spune în amintirile  sale Jaques Charpentier, președintele Baroului parizian: „La fel ca ștrengarii andaluzi care sar în  arenă, membrii juriului l-au insultat  pe acuzat și au intervenit în audieri. (Laval) a fost judecat fără să fie audiat. (…) Așa cum a fost readus  în fire  Robespierre  ca să fie  târât pe eșafod, cadavrul lui Laval a fost înviat ca să poată fi aruncat un trădător încă viu în fața leilor poporului”.⁸

      O altă relatare a celor întâmplate la curte este și mai elocventă: „«Puteți să mă trimiteți la moarte; dar n-aveți dreptul să mă defăimați  !» Ca reacție, unul dintre jurați a strigat: «Taci, trădătorule !» Laval a răcnit furios că era un francez care-și iubea țara. Iar jurații i-au răspuns, tot strigând, că era un nemernic» (salaud) care «merită doisprezece gloanțe» de la plutonul de execuție. Laval a conchis că preferă să tacă decât să fie «complice»  la o «crimă judiciară». Când un jurat  a strigat: «N-o să se schimbe niciodată !», Laval a răspuns, sincer și hotărât: «Nu, niciodată !»”⁹

    Proscrisul (fost avocat) a sfârșit împușcat, nu înainte de a rosti ultimele cuvinte – „Vive la France  !” – , asemenea mareșalului Ion Antonescu, la Jilava, tot în aceeași perioadă. „Lumea s-a strâns în jurul stâlpului ca să ia bucăți de lemn. Cele mai prețioase erau așchiile mânjite de sânge”.¹⁰ Dintotdeauna, gloata s-a îmbulzit oriunde un semen de-al său este umilit și sfâșiat. Leii poporului…

      La Nürnberg, conform lui Ernst Jünger, un naționalist de  dreapta, completul de judecată era compus din „criminali și puritani, cuțite de măcelar ținute de mânere morale”.¹¹ Aici, însă, legea a fost luată în serios, „procedura  trebuia dusă până la capăt; plictiseala a devenit o dovadă a probității.(…) Plictiseala înmuia praful de pușcă al răzbunării. Acesta era și scopul”.¹² Rebecca West, reporter, descria Palatul de Justiție  ca pe o „citadelă a plictiselii”: toată lumea din „jurul Palatului era cuprinsă de o moleșeală nemaivăzută, (…) o plictiseală la scară istorică, enormă. Acolo se învârteau rotițele  unei mașinării, ale unei mașinării uriașe cu care  omenirea, în ciuda șubrezeniei scopului și a dorinței frecvente de moarte, își apărase viața”.¹³

      Și când te gândești că Robert H. Jackson (unul dintre principalii avocați ai acuzării, dar și judecător al Curții Supreme a Statelor Unite), în pledoaria de început a celui mai celebru proces din istoria omenirii, ținuse să precizeze: „Faptul că patru mari națiuni, animate de mândria victoriei și lezate de răul  făcut,  opresc  în loc brațul răzbunării și își supun de bunăvoie dușmanii captivi judecății drepte este unul dintre cele mai importante tributuri  pe care puterea le-a plătit vreodată rațiunii. Nu trebuie să uităm vreodată că, după cum îi judecăm noi pe inculpați, așa ne va judeca și pe noi  istoria mâine. Dându-le lor pocalul cu otravă,  ni-l ducem la buze nouă înșine”.¹⁴

       În România, prin Legea nr.312 din 12 aprile 1945 pentru descoperirea și sancționarea celor vinovați  de dezastrul țării și de crime de război se prevedea că cei găsiți vinovați vor fi condamnați la moarte sau la muncă silnică pe viață. Această lege a făcut posibilă executarea prin împușcare a mareșalului Ion Antonescu, la 1 iunie 1946, după un proces de numai 11 zile (6-17 mai), și a încă trei colaboratori: Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Vasiliu. Inculpaților li s-a imputat, în principal, alianța cu Germania nazistă, acuzație în fața căreia mareșalul a declarat că „Nu aveam nici o altă ieșire. România era total izolată. La toți miniștrii străini la care m-am adresat, toți mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanțele internaționale de atunci, nici un sprijin României”. Completul prezidat de Alexandru Voitinovici nu s-a lăsat înduplecat, toți inculpații fiind declarați vinovați.

      La acea dată,  Alexandru Voitinovici avea 28 de ani, absolvise în 1937 Facultatea de Drept din Iași și apoi ocupase diverse posturi la instanțele  din Dorohoi, Iași, Piatra Neamț, Roman și din județele Prahova și Ilfov. Relația apropiată cu Lucrețiu Pătrășcanu îl va propulsa în funcția de președinte al Tribunalului Poporului din București, după care conjuncturile politice îl vor cocoța în jilțul de Procuror general al Republicii Populare Române (1948-1952) și de Președinte al Tribunalului Suprem (1954-1967).  Acuzatori publici erau  Vasile Stoian, Constantin Dobrian şi Dumitru Săracu (ultimul, fost bucătar), iar din completul de judecată făceau parte Niţă Vasile (muncitor, reprezentant al PCR), Păuna Ion (muncitor, reprezentant al PSDR) și Dumbravă Joviţă (plugar, reprezentant al Frontului Plugarilor). Se respecta, așadar, structura politică  a momentului, justiția se întorcea la popor…

      Completul care i-a condamnat pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache și alți 15 inadecvați a fost condus de Alexandru I. Petrescu, până la 23 august 1944, colaborator al regimului dictatorial. În schimbul soluției, magistratul și-a asigurat impunitatea penală, dar și avansarea la gradul de general, servilismul său fiind notoriu. Magistrații cu biografii discutabile și controversate  deveneau, la comandă, arhanghelii regimului muncitoresc-țărănesc. Actul de justiție era samavolnicit  cu premeditare, călăii trebuiau căutați printre purtătorii de robe murdare, îndeosebi cei din magistratura militară. Nimic nou sub Soare, deci…

      Mai târziu, procesul membrilor CPEx, imediat după 1989,  la București,  a urmărit cu totul și cu totul altceva, nicidecum stabilirea adevărului (o fantomă ce bântuie de milenii codurile de procedură penală), o aflăm de la Ștefan Andrei: „noi am fost arestați pentru a fi înlăturați nu numai politic ci și, printr-o măcinare  înceată, dar migăloasă,  necruțătoare,  chiar  fizic”.¹⁵  Și  tot demnitarul  comunist  scrie că „Procuratura a beneficiat de experiența îndelungată trasă din rechizitoriile elaborate  pe  timpul  lui  Ceaușescu  și  Dej,  s-a întocmit un rechizitoriu «pe cinste», amintind de practica proceselor lui Buharin, Zinoviev, Rîkov, cu nenorocitul și blestematul de procuror, criminal și bandit intrat în istoria  personalităților  de frunte ale terorii și proceselor staliniste: Andrei Vîșinski”.¹⁶ Iar aici este dat exemplu un general maior de justiție și adjunct al Direcției Procuraturii Militare, care mărturisea într-un ziar al vremii că „timp de 27 de ani am fost  procuror militar inspector, am  anchetat, am trimis în judecată și am susținut acuzarea în numeroase cauze complexe, din care peste 80 % priveau cauze ale fostului Minister de Interne. Începând cu data de 25.12.1989, m-am angrenat cu toată pasiunea în operațiunile de arestare și cercetare a foștilor membri ai CPEx și a căpeteniilor Securității”.¹⁷  Ex-ministrul de Externe conchide sarcastic: „Iată cum arată fișa de activitate a unui procuror  militar, promovat general după 27 de ani de activitate (parcă stelele de pe epoleți i-ar fi fost acordate pentru împotriviri sau neexecutări ale politicii ceaușiste; s-o spună lui mutu și s-o creadă tâmpiții și chiar… idioții)”.¹⁸ Pretorii compromise alese, deloc întâmplător, tocmai să pună în scenă compromisurile judiciare… Arar, când își dau seama că istoria i-a transfomat în brutale unelte ale răzbunării și urii, judecătorii se sinucid, pilda magistratului Gică Popa este încă vie și tulburătoare. Ceilalți, lipsiți de conștiința  păcatului, obțin merite și medalii, privilegii, ca toți profitorii schimbărilor politice. Mai aproape de zilele noastre, se tot vorbește despre ofițerii acoperiți din parchete și instanțe, cineva din CSM cere deconspirarea acestora, însă subiectul este extrem de delicat, căci câmpul tactic nu trebuie răvășit și subminat… Vorba cuiva, poți oricând să bați câmpii, nu și câmpul tactic !

      Procesele  acestea, declanșate din rațiuni superioare de stat, au nevoie și de avocați. Unii își iau în serios rolul și fac orice pentru a intra în conștiința publică. De exemplu, în fața unui tribunal  militar englez, apărătorul criminalului  Josef  Kramer  („Monstrul  de  la  Belsen”),  maiorul Winwood i-a prezentat pe deținuții din lagăr drept „drojdia ghetourilor din Europa Centrală”. Ulterior, el și-a cerut scuze, pretinzând că „nu am fost altceva decât un purtător de  cuvânt al  acuzatului”.¹⁹ Totuși, avocatul nu se poate transforma într-o prelungire fără discernământ a clientului său. Alteori, avocații apărării se transformă  în anexele acuzării și cine e în stare să uite prestația execrabilă a celor care au asigurat asistență juridică cuplului  Ceaușescu ? Ce-i  drept, pentru pledoaria aceea inchizitorială, unul dintre aceștia a primit steaua de general  mai apoi…

       Instigată la cruzime sau la toleranță de către presa vremii, mulțimea,  părelnica beneficiară a actului de justiție,  se dezlănțuie barbar  ori se milostivește candid de cel târât în boxă. În numele ei, iar nu al Legii, se pronunță  atunci verdictul  judiciar. Și, ca să-i fie potolite instinctele primare, condamnarea la moarte e singura soluție satisfăcătoare. Din când în când, în clipele de atrocitate colectivă, justiția își dă jos de pe ochi năframa și se leapădă de balanță, pe care o înlocuiește cu pistolul ori cu tunul. Ieșirea din sinistra excepționalitate se produce anevoie, puterea abia instaurată se folosește în continuare de justiție, ca principal instrument de represiune și de instaurare a terorii instituționalizate. Regimurile politice nu pot exista fără brațul înarmat al codanei ce se pretinde oarbă. Dar mai e nevoie de ceva: de suportul media, însămânțătoarea de ură, astfel încât gloata să accepte  și să salute nătâng  hotărârile  judecătorești. Gâzii travestiți în judecători  și ziariști devin  odioși funcționari în  serviciul de urgență abilitat să  salubrizeze violent  societatea infestată de reacționari, de dușmani ai ordinii de drept.

        Anii dindărăt au semănat adesea cu tabloul creionat mai sus și, de aceea, aștept ca justiția neaoșă să-și regăsească echilibrul și măsura. Fiindcă, în afara măsurii, justiția e injustiție.

––––––––––––––––––––––––––––-

¹Secretarul de stat american Cordell Hull declara în 1945 că „i-aș lua pe Hitler, pe Mussolini, pe Tōjō și pe complicii lor principali  și i-aș pune în fața unei curți marțiale pentru un proces rapid, fără formalități. Iar a doua zi, la răsărit, ar avea loc un incident istoric”. Culmea, yankeul obținea în anul 1945 Premiul  Nobel pentru… pace. (Ian Buruma – Anul zero, 1945,  o istorie)

² Nicolae  Dan Fruntelată – O dată în veac patria moare

³ Ian Buruma – Anul zero, 1945,  o istorie

⁴ Idem

⁵ Ibidem

⁶Magistrații n-au fost niciodată și nicăieri monumente de curaj și demnitate profesională. Bunăoară, în Franța, în timpul ultimului  război mondial, un singur judecător, unul singur !,  a refuzat să semneze jurământul de loialitate față de mareșalul Pétain, șeful guvernului colaboraționist de la Vichy.

⁷Ian Buruma – Anul zero, 1945,  o istorie

⁸Idem

⁹Ibidem

¹⁰Ibidem

¹¹Ibidem

¹²Ibidem

¹³Ibidem

¹⁴Ibidem

¹⁵Ștefan Andrei – Jurnal din închisoare

¹⁶Idem

¹⁷Revista Zig-Zag (8-14 ianuarie 1990)

¹⁸Ștefan Andrei – Jurnal din închisoare

¹⁹Ian Buruma – Anul zero, 1945,  o istorie