Început de primăvară oprimată și contagioasă… Am fugit pentru câteva zile la Bușteni, acolo unde munții, aflați „mai aproape decât oriunde, își arătaseră toate detaliile, brazii, pietrele și, pe linia de creastă, cabana mică a Schiel[1]-ului, decupată ca o jucărie. Acum reapăruseră soarele și munții se îndepărtaseră, trași înapoi ca de o mână nevăzută și înfășurați într-o boare blândă.”[2]
Cândva, în studenție, am poposit prima oară aici și am urcat pe Valea Jepilor, care „e îngustă și pare sălbatică: cred că rar poți întâlni o cale de acces atât de rapidă și de spectaculoasă. Panta destul de abruptă îți permite să câștigi înălțimea cu un efort serios, dar de scurtă durată; apa care șerpuiește de sus până în vale, cu ochiuri albastre neverosimil de limpezi, e geamănă cu cea care se transformă în cascada Urlătoarea chiar deasupra Buștenilor. Țineam minte legenda povestită de regina Elisabeta (Carmen Sylva) în Poveștile Peleșului: doi frați s-au luptat vitejește pentru dragostea unei fete care, nevrând sau neputând să aleagă între ei, se aruncă în prăpastie, ei sunt preschimbați în cei doi Jepi, iar fata în cascada spumoasă pe care o știm cu toții. Cărarea marcată trecea de mai multe ori de pe un mal pe altul al firului de apă; când ne opream din mers și ne odihneam, așezați pe marginea lui, brazii, stâncile, norii păreau ființe vii și în tăcerea în care șușotea doar apa, nu-ți mai auzeai decât inima bătând.”[3] La fel mi s-a întâmplat și acum privind doar peisajul în chenarul unei amintiri evanescente… Într-adevăr, „n-am fi nimic fără memorie”[4]…
În 1984, pe o iarnă de basm, am încercat să ajungem în Valea Albă, însă nămeții ne-au împiedicat și așa ne-am refugiat, epuizați și descurajați, la Coștila. Ce noapte de coșmar am îndurat în cabana afumată și strâmtă, plină ochi de aventurieri montani! Mă uit înspre semețul masiv și l-aș lua pieptiș, mai ales că zăpada s-a topit și totul s-a colorat în verde. Măcar o clipă să trăiesc ceea ce Annie Bentoiu trăise înaintea mea, cu mult înaintea mea: „În altă zi, pe la amiază, întinși pe iarbă cu fața spre cer, la doi pași de norii care din timp în timp ne învăluiau, scăldați într-o neverosimilă tăcere, am petrecut pe spinarea Coștilei un ceas de neuitat, ca la o întemeiere a lumii. (…) Nu cunoșteam pe atunci extraordinara bijuterie poetică[5] pe care Densușianu o socotește mai presus de Miorița, dar o presimțeam cu toată ființa:
– Și de ce moarte-ai murit?
– De trăsnet, când a trăsnit…
– Lumânarea cin’ ți-a pus?
– Soarele, când a fost sus.
– De-ngropat, cin’ te-angropat?
– Trei brazi mari s-au răsturnat
Pe mine că m-a-ngropat…”[6]
Amintiri de demult depănate în stare de urgență, pe o băncuță din curtea Palatului Cantacuzino, sub ocrotirea crucii înfipte pe vârful Caraiman. Și soarele se tot înalță, iar eu cobor întruna, dimpreună cu o lume disperată și înfricoșată… Un brad tremură și mă rog să nu se răstoarne încă peste noi…
––––––––––––––––––––
[1] Frații Carol și Samuel Schiel au construit în 1882 Fabrica de hârtie Bușteni, ca și cabana ce le-a purtat o vreme numele (în prezent Cantonul Jepi).
[2] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1944–1959
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Doină populară
[6] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1944–1959
