Una dintre legendele românilor se numește… „Nazat”, așa că o reproduc aici:
„Când simţiră boierii craioveni că Grigorie Dimitrie Ghica-vodă părăsise Bucureştii, temându-se de vreun iureş al turcilor, pe la începutul lui mai 1828, fugiră care încotro, spre munţi. Numai Solomon, Magheru şi Ciupagea, cu cetele lor de panduri, din cari mulţi fuseseră ai lui Tudor, nu părăsiră Oltenia.
Pe dată ce plecă generalul maior cneaz-Gorceacov, care fu primul muscal sosit în Oltenia, cu oşteni, în căruţi de poştă, ca să ajungă la Craiova înainte de vreun iureş turcesc, cei trei căpitani români se pun sub comanda lui Gorceacov. Acesta este înlocuit însă la finele lui iunie 1828 prin generalul Gheismar, care înaintează cu oştirea rusească spre Dunăre, pentru a respinge pe turci, care deja înaintaseră în Oltenia. Solomon, Magheru şi Ciupagea, cu pandurii lor, făceau minuni de vitejie.
Turcii vidinlăi, sub căpetenia lui Ceapanoglu, nu mai puţini de 15.000 şi cu artilerie numeroasă şi puternică, înaintaseră în Oltenia şi îşi aşezaseră puternica tabără în sat la Băileşti. Gheismar, având în cortul său pe Ciupagea cu ceata lui de panduri, se hotărăşte să izgonească pe turci din Băileşti, căci îi tăiau calea spre Calafat.
În dimineaţa zilei se împarte votchi din belşug la oşteni, se fac toate pregătirile obişnuite, premergătoare bătăliei. Pandurii nu beau. Românul nu se bate cu capul ameţit, el ţine să aibă deplină conştiinţă de făptuirile sale în luptă. Ciupagea e în mijlocul lor.
– Mă băieţi, le zice el. Unde mă veţi vedea, într-acolo să daţi iureş. Greu e că nu pricepem comanda pe ruseşte, dar, ca să răzbeşti tot înainte până la duşman, trebuie mai multă vitejie decât comandă. Sînteţi viteji voi, şi Dumnezeu nu vă părăseşte.
Acum trîmbiţele răsună, tunurile ruseşti aşezate în baterii au deschis focul împotriva Băileştilor. Grenadierii muscali, pîlcuri-pîlcuri, înaintează prin cîmp, de-a dreptul, fără drum, înspre sat. Ciupagea cu pandurii săi ocupă flancul drept al oştirii ruseşti. Zgomotul armelor este asurzitor. Fumul tunurilor şi al puştilor e luminat numai de focul fulgerător ce iese din arme.
Dar turcii din Băileşti nu întîrzie de a răspunde şi ei cu cele 30 de tunuri ce au. Sub protecţiunea acestora, aşezate pe o culme de lângă sat, doboară, ca secera spicele, şirurile muscăleşti. Din sat iese, întru întâmpinarea muscalilor, oştirea turcească. Acum ei sînt faţă în faţă cu oştirea rusească; încă câteva sute de paşi şi puştile vor ajunge să bată, să împrăştie moartea în ambele oştiri.
Deodată, din ambele flancuri, generalul Gheismar vede înaintând în goana cailor cavaleria turcească.
– Sîntem înconjuraţi ! strigă Gheismar către ofiţerii ruşi de pe lîngă el, sîntem pierduţi !
La moment, Gheismar opreşte calul şi dă comanda: nazat, nazat !
De la general până la cel din urmă prapurcic, toţi strigă: nazat! nazat!
Căpitan Ciupagea aude şi dînsul comanda: nazat !
– Auziţi, voinicilor, generalul ne strigă: La sat ! La sat ! La sat, copii !
Şi fără a mai căta să deosebească din nourii de praf cum oştirea rusească se pregătea să ia fuga îndărăt, Ciupagea cu pandurii săi, într-un avînt de nestăvilit, apucă înainte spre Băileşti. Peste câteva minute, înainte să fi putut cavaleria turcească învălui flancul drept muscălesc, pandurii izbeau pedestrimea turcă din faţa satului. Comandantul turc e surprins de acest atac neaşteptat, crede că în loc de a înconjura el pe muscal, din contră aceştia au înconjurat oastea turcească. Deci, la rîndul său, dă comandă de fugă îndărăt.
Gheismar, care a observat la timp mişcările pandurilor, trimete în goana calului ordonanţa, ca să strige lui Ciupagea: nazat !
– Da, la sat, strigă viteazul căpitan.
Acum comandantul rus vede pe turci, la rândul lor, dînd îndărăt. El ordonă trîmbiţaşilor să sune semnalul de schimbare de front. Într-o clipă, soarta bătăliei e în mîna muscalilor. Ciupagea ridică drapelul românesc în Băileşti, de unde turcii au fugit, iar muscalii îi urmăresc dincolo de sat, pe când cavaleria turcească, care şi ea primise ordin de retragere, nu se opri din goana cailor decât pe ţărmii Dunării.
Gheismar nu urmări departe pe turci, lipsit de cavalerie. Întors în sat, el chemă pe Ciupagea.
– Când am ordonat nazat, zice generalul, n-ai înţeles comanda ?
– Ba da, excelenţă, şi am împărtăşit-o şi pandurilor mei, pe limba românească, strigîndu-le: la sat ! la sat !
Prin intervenţiunea unui ofiţer care ştia româneşte, se explică lui Gheismar tălmăcirea dată de viteazul Ciupagea la nazatul muscălesc.
Gheismar rîse şi, luînd după pieptul unui ofiţer crucea Vladimir, o puse pe pieptul lui Ciupagea zicînd:
– Iată, pentru tălmăcirea românească a lui nazat !” (Din legendele românilor, Editura Ion Creangă, București, 1990, ediție pentru copii, alcătuită de Delia Damirescu).