Conform definiției lui Stendhal, romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Cred că această definiție poate fi extinsă și la alte genuri literare. Dacă drumul este existența însăși, atunci literatura mărturisirilor (jurnalul, memoriile, autobiografiile, amintirile, confesiunea) este și ea o oglindă, mai mult sau mai puțin fidelă, în funcție de cât este dispus autorul să ne spună.
Recenta carte a lui Marian Nazat Am fost cândva procuror, apărută în două volume la prestigioasa editură RAO, în 2025, este oglinda unui destin de excepție. Autorul reconstituie o parte însemnată a vieții sale, alegând să nu ascundă nimic cititorului și pariind pe sinceritate. Octavian Paler era de părere că nu trebuie să ne amintim orice, pentru că nu sunt bune decât amintirile care ne ajută să trăim în prezent (Viața pe un peron, citat din memorie). Nu cred că exagerez spunând că amintirile din Am fost cândva procuror îl împiedicau pe Marian Nazat să trăiască în prezent și transformarea lor în slovă tipărită a fost o eliberare pentru scriitor.
Iată ce mărturisește autorul: „Fără să mă gândesc prea mult, mi s-a năzărit să-mi aștern pe hârtie amintirile dintr-o altă viață, cum mi se pare astăzi. Simțeam nevoia, înainte de orice, să mă eliberez de întâmplările acelea terifiante, năclăite de sânge și îmbibate cu miros de cadavre. Prea le căram cu mine oriunde de trei decenii și nu-mi dădeau neam pace! Erau aidoma duhurilor rele care mă luaseră în stăpânire și îmi cariau memoria afectivă. Am ales să mă exorcizez prin descântecul confesiunii în cerneală și acum sunt, în sfârșit, liber!” (vol.1, coperta a patra).
Cred că e nevoie de mult curaj pentru o asemenea coborâre în infern, dar curajul nu-i lipsește lui Marian Nazat (constat acest lucru la fiecare postare de pe blogul său).
Avem cu toții în copilărie, în adolescență vise, dorințe care țin uneori de domeniul imposibilului. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, viața ni le dezminte, de unde și zicerea din înțelepciunea populară: „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească !”. Uneori e mai bine că visele noastre imature nu se împlinesc… Am numit aceste rânduri „Un vis împlinit” pentru că Domnul i-a împlinit lui Marian Nazat un vis pe care îl avea din copilărie, acela de a fi procuror. Când a fost să aleagă între fotbal și Facultatea de Drept, tot Domnul i-a trimis visul lămuritor. Marian Nazat ne spune: „Mi-am dorit să devin procuror dintotdeauna. Cel puțin așa îmi amintesc acum. Și dorința mi s-a împlinit în vara anului 1987, bobii repartiției azvârlindu-mă de unde plecasem – acasă, adică…În cele din urmă, aveam să-mi dau seama că destinul îmi făcuse un favor și de aceea îi mulțumesc și azi. Răsucirea sorții politice a României din 1989 mi-a creat oportunitatea transferului la București și iată-mă vânător de criminali, un vis urzit încă de pe băncile facultății. După întâmplări judiciare cât pentru zece vieți, mi-am lepădat roba de acuzator public. Nu de alta, însă ne previne de-a pururea Nietzsche, „cel care se luptă cu monștrii trebuie să se asigure că nu devine el însuși un monstru. Căci, atunci când tu privești în străfundurile abisului, și abisul, și abisul privește în străfundurile tale”. Or, eu simțeam că dobândisem apucături de… monstru. Așa că am demisionat și am ales să trec în tabăra adversă, a avocaților” (vol. 2, coperta a patra).
Cartea debutează cu evocarea studiilor la Facultatea de Drept, studii urmate de repartizarea la Turnu Măgurele, în calitate de procuror stagiar. Cu un veritabil condei de portretist, Marian Nazat își aduce aminte, cu recunoștință, de oamenii care au contat în formarea sa. „Loviluția” din decembrie 1989 îi oferă ocazia de a se transfera la București. Sunt de citit documentele prezentate de Marian Nazat despre simulacrul de proces al soților Ceaușescu, precum și extrasele din cărțile unor scriitori sau din ziare despre acele zile. În continuare, urmează cele mai importante cazuri pe care procurorul criminalist Marian Nazat le-a soluționat, descrise în amănunt și însoțite de rechizitorii. Printre ele, câteva de care cei de vârsta mea își amintesc: cazul Ioan-Luchian Mihalea, catastrofa aviatică de la Balotești, cazul românilor aruncați în Atlantic de pe un vas taiwanez, plângerea lui Ion Iliescu împotriva ziariștilor de la Evenimentul zilei etc. Principiul după care Marian Nazat s-a ghidat tot timpul a fost cel pe care mentorul său Florian Florescu i l-a lăsat moștenire la început de carieră: „Cât vei fi procuror, să nu uiți că trimiterea în judecată este ultima soluție pe care o ai la îndemână, după ce te-ai asigurat că scoaterea de sub urmărire penală nu-i posibilă” (p.7, vol. 1).
Însă reușita profesională ca procuror are un preț, pe care Marian Nazat a fost gata să îl plătească: „După un an și ceva, mă simțeam ca peștele în apă, căpătasem întreaga recuzită de reflexe ale unui procuror cu oareșce vechime, dar nu oricum, ci prin suspendarea vieții mele de atunci. Profesia, la care tânjisem atâta, m-a obligat s-o fac, nu vreo toană. Nu voiam să mă clatin din pricini sentimentale sau din răbufniri ale unui trecut trăit « fără restricții ». Magistratul poate măsura drept și liber numai în izolare, în singurătate ! Vorbele astea mi le-am impus ca motto și nu am greșit defel! Mi-am desenat în cea mai simplă geometrie existența, încercând să evit interferențele păgubitoare cu lumea din jur. (…) procurorul trebuie să învețe să trăiască în renunțare, altfel își va șubrezi voința și imparțiala cumpătare.” (p.137,vol.1) În plus, „procurorul este obligat să-și citească fișa de post și să-și asume riscul de a fi antipatizat. Dacă înțelege asta, va fi împăcat cu el însuși, dacă nu, să treacă în avocatură !” (p.131, vol.1) Această atitudine ascetică este, sunt convinsă, cea care i-a adus succesul. În acei ani, Marian Nazat era numit „comisarul Cattani” al României. Avem și noi caracatița noastră, de ne pot invidia sicilienii…
Marian Nazat a fost un procuror dedicat în totalitate profesiei sale: „Un fel de transă mă lua în stăpânire, și câteva zile era cu neputință să mă reașez în tihna lăuntrică. Până nu-l încătușam pe criminal, n-aveam liniște, umblam prin cotloanele minții mele și a lui, încercând să-l ghicesc, să-l adulmec și să-l conving să mi se spovedească” (p.194, vol. 2) Iar următoarea mărturisire a autorului poate explica nu numai succesul pe care l-a avut ca procuror, ci și cărțile sale de excepție: „N-am cochetat niciodată cu boemia, cu dolce far niente, dar niciodată! Dimpotrivă, sunt aprig ori de câte ori încep un lucru, și nerăbdarea de a-l isprăvi mă biciuiește neîncetat !Obsesia perfecțiunii nu-mi dă pace, iar gândul abandonării proiectului nu m-a colindat de când mă știu !” (p.194, vol.2)
Visul împlinit al lui Marian Nazat nu a venit însă pe tavă, ci a cerut multe în schimb, pentru că nicio realizare de asemenea anvergură nu este ușoară: „Ah, și tu, procuror, trebuie să-ți reprimi stările de revoltă, de scârbă, de răzbunare și să-l tratezi pe monstru cu deferență, având grijă să nu-i încalci vreun drept ! Îl poftești pe scaun, îl îmbii la vorbă, calm și politicos, fără să-l tutuiești (cel puțin în cazul meu) sau să-l agresezi verbal, și să consemnezi rece susținerile brutei. În sinea ta, lepădată de roba acuzatorului, l-ai face terci, l-ai călca în picioare sau l-ai arunca mulțimii să-l lapideze, ca în vremurile imemoriale, când încă mai funcționa Legea Talionului…Dar nu, înghiți în sec și îți păstrezi luciditatea, privind de deasupra lumea alunecată în păcatul criminal, cu nelegiuirile ei năclăite de sângele victimelor. Și la culcare te rogi neauzit decât de El : „Doamne, Dumnezeule, dă-mi puterea să îndur noianul de ticăloșii ale semenilor mei și ferește-mă să-i pedepsesc eu, împrumutându-Ți atributul suprem ! Și iartă-mă dacă, uneori cad pradă furiei, cercetându-i pe leproșii judiciari !” (p. 459, vol. 1)
La sfârșitul volumului doi, autorul își motivează demisia din funcția de procuror: „Nu mai puteam rămâne într-un sistem aflat la cheremul politicului. Parcă cineva îmi trăsese vălul de pe ochi și descopeream că soarta mea profesională va fi mereu decisă dintr-un sediu de partid. Preocupat să adun cadavrele de prin Capitală și să-i arestez pe ucigași, îmi scăpase amănuntul cu pricina. M-am dezmeticit la țanc și am ales să-mi fiu propriul stăpân în avocatură. Procurorul va fi de-a pururi la remorca executivului, stabilitatea nu înseamnă niciodată inamovibilitate ! Iar șefii de parchete sunt numiți în urma trocului dintre politicieni, oriunde în lumea asta.” (p.640, vol. 2)
La finalul cărții, Marian Nazat constată că eliberarea de amintirile din vremea cât a fost procuror e iluzorie. Rămâne întotdeauna un rest: „Simt un fior pe șira spinării. Respir adânc și îmi arunc privirea pe fereastră. Castanul din fața blocului a înflorit și pare un pom cu ornamente de Crăciun. Închid ochii și alung stafiile trecutului îndepărtat, mirosind a crimă. Și ca să mă scutur de frigurile aducerii aminte, mă bate gândul să ies la plimbare prin urbe. Nu de alta, însă de câte ori rătăcesc prin orașul de pe Dâmbovița, mă împiedic de adresele morții… (..) Sunt de-a pururea prizonierul Bucureștiului infracțional și GPS-ul meu îmi arată mereu și mereu doar locurile asasinatelor de altădată….Un damnat osândit să-și care după el, legată de picior, ghiuleaua inevitabilă a timpurilor de demult !” Și, ca și cum i s-ar fi luat de pe ochi un văl ce-l împiedica să vadă limpede, autorul afirmă : „Privind înapoi cu seninătate, îmi dau seama că era cu neputință să fiu pentru totdeauna hingher de oameni și scormonitor prin tomberoanele judiciare ale Bucureștilor. Munca asta de ecarisaj penal te sleiește, rupe din tine felii întregi de carne și de suflet, iar la capătul ei n-ai cum să rămâi întreg !”(p.646, vol. 2).
Prin parcursul său existențial și profesional întrutotul ieșit din comun, Marian Nazat este în măsură să dea un sfat tinerilor magistrați: „Mă rog ca scurtul meu epilog să fie citit cu multă atenție și cu multă minte de către magistrații mai tineri. Vrând-nevrând, va sosi o zi în care, pe stradă sau aiurea, se vor întâlni cu oamenii pe care i-au anchetat, i-au judecat…Să fie pregătiți să-i privească în ochi și să le strângă mâna. Iar nu să treacă pe celălalt trotuar și să se ascundă ca niște hoți de destine. Ori chiar tâlhari, dacă nu asasini judiciari de-a dreptul… Acolo e momentul adevărului și ratarea lui echivalează cu punerea sub semnul întrebării a însăși carierei de magistrat ! » (pp. 264-265, vol. I). În ce mă privește, consider că această carte împreună cu surata ei Spovedania unui avocat ar putea fi incluse ca bibliografie obligatorie pentru studenții din anul I de la Facultatea de Drept, poate așa s-ar mai alege grâul de neghină…
Am fost cândva procuror este o carte de excepție, așa cum ne-au obișnuit aparițiile editoriale semnate Marian Nazat. Cele două volume au, de asemenea, o valoare documentară imposibil de neglijat. Totuși, nu este o narațiune seacă, pentru că autorul inserează pagini de jurnal, citate din autorii săi preferați, portrete scrise cu har ale celor care i-au fost mentori sau apropiați, extrase de presă, interviuri.
M-am întrebat de multe ori, citindu-i cărțile, de ce Marian Nazat nu este în Uniunea Scriitorilor. Opera sa, căci suntem în prezența unei opere, ar justifica din plin această apartenență. Am citit apoi un interviu în care scriitorul dădea un răspuns șugubăț la această întrebare. Am și eu răspunsul meu, care vine din lectura majorității cărților sale: cred că lui Marian Nazat nu îi place să meargă în coloană, preferând libertatea de a gândi pe cont propriu. Calitatea cărților sale dovedește că este o alegere bună…