Și ca să vă dați seama că nu exagerez cu nimic, citiți fragmentul de mai jos din capitolul „Turnu Măgurele, acasă la mine !” din primul volum al cărții Călător prin țara mea, pregătită să plece curând spre editură !
*
-„Nu pot spune că am devenit prieteni în acești ani, dar cred că buni camarazi am fost unul pentru altul. Cred că temperamentele noastre deosebite ne-au împiedicat să ne apropiem unul de altul. Dar să lăsăm spovedania…
Baftă la facultate și împlinirea tuturor dorințelor !
Poate, peste ani, așezat într-un fotoliu și privind la televizor un meci de fotbal, înconjurat de soție și copii, voi auzi foarte des rostindu-se un nume: «Nazat Marian !»” (Nicușor D.);
– „Nu am cuvinte pentru a-mi exprima regretul pentru această despărțire ! Tu ai fost, poate, cel mai bun prieten al meu. La acest lucru a contribuit, poate, și faptul că am fost colegi de clasă timp de patru ani. Echipa Sănătatea ne-a legat foarte mult, cu toate că tu erai jucător, iar eu, supporter.” (Gigel R.);
– „Încerc o părere de rău la acest moment al despărțirii și regret că n-am fost colegi încă din anul I. Pe vremea aceea, nu ne întâlneam decât ca adversari, eu ca atacant, iar tu ca apărător, ai echipelor de clasă. Nu prea te aveam la inimă, dar, cu timpul, am început să te simpatizez. Ce să spun, când am venit în anul III, erai singurul din clasă cu care aș fi vrut să stau în bancă, poate datorită faptului că eram și simțeam total diferit, eram temperamente diferite. Poate de aceea ne-am înțeles atât de bine. Ce să spun, ai fost un camarad cu care m-am distrat și am râs în doi ani cât pentru cinci, șase ! Dacă ar fi trebuit să râd în continuare, nu cred că aș mai fi rezistat ! Oricum, prietenia noastră a fost și este una veselă, care, cred, va dăinui de-a lungul timpului. Poate unele lucruri le vom uita, dar faptul că ne-am tocit coatele de aceeași bancă, nu !
Am să-ți rămân mereu îndatorat pentru faptul că tu ai fost acela care m-ai determinat să «bat meciul» (vorba lui Negurici). Îmi pare rău că nu am fost împreună încă din momentul constituirii echipei, poate m-aș fi integrat mai bine și aș fi trăit mai multe satisfacții, însă și-așa am avut destule, culminând cu promovarea în Promoție.
Dragă Marian, este un fapt constatat că fiecare om are o anumită capacitate, pe care nu și-o poate depăși. Așa și eu, poate că uneori ți-am produs necazuri, dar a fost fără intenție. Acum, în pragul despărțirii, fiecare simțim gustul amar al acesteia, gust care, cu trecerea timpului, va deveni mai amar sau se va îndulci, depinde de puterea sentimentelor noastre, de gradul de coeziune. A sosit momentul când, cu gândire matură, trebuie să ne întrebăm ce am realizat până acum, cum am realizat și, ceea ce-i mai important, ce vom realiza de aici înainte. Am ajuns cu toții la un «nod de cale ferată» (cum spunea tov. Martac la Geografie), de unde pleacă în diferite direcții foarte multe linii ale destinului. De aceea, fiecare va urma «linia» sa, dar să sperăm că «liniile» acestea vor avea legătură între ele, îndeosebi ale noastre.
Dragă Marian, doi ani cât am fost împreună, am avut prilejul să ne cunoaștem unul pe celălalt și să ne dăm seama de ceea ce putem realiza și ce nu. Ceea ce vrem noi să realizăm știm amândoi că nu se poate obține decât prin multă muncă. Eu îți doresc multă putere de muncă și mult noroc, căci fără un dram de noroc…
Vor trece ani și ne vom reîntâlni (să sperăm!), tu procuror sau avocat (antrenor la o echipă din zonă), și eu inginer (un fierar), care vor avea ce să-și spună și care vor rămâne aceiași prieteni ca în timpul școlii.
Trebuie să închei, fiindcă m-am întins ca o plăcintă, nu știu, aș vrea să-țli mai scriu atâtea, dar nu-mi mai vin cuvintele acum, te rog să mă scuzi!
Mult succes în viață, multă sănătate și fericire în dragoste (să ai o soție așa cum îți dorești) și să nu te lași de fotbal !” (Victor B.);
– „Cred că ești unul dintre colegii cei mai veseli, tu tot timpul râdeai ! Deși nu te cunosc decât de doi ani, cred că am avut ocazia să ne cunoaștem. Îmi voi aduce aminte de tine, de acel băiat din ultima bancă, mereu spunând ceva, și vesel. Peste ani, când vei ajunge avocat, cred că-ți va face plăcere să stai de vorbă și cu ceilalți, măcar la întâlnirea de zece ani !” (Florica N.);
– „«Târziu de tot, în zile negre,
Când vei deschide acest caiet,
Găsi-vei rândurile mele,
Ce se petrec pe zi ce trec,
Iar tu, caiet uitat de vreme,
Tu vei aduce amintire,
Acelor zile ce s-au scurs,
Din care n-a rămas nimic,
Decât un vis care-a trecut …»” (Gheorghița B., dormi în pace !)
Câteva gânduri și dinspre colegii din clasele paralele:
-„Deși depărtările ne vor despărți, sper ca anii petrecuți împreună să-ți aducă aminte de mine ca de un bun prieten. Am mult respect față de tine și voi avea în continuare, chiar dacă tu vei fi departe !” (Tinel I.);
– „Mult succes ! Să știi că vin pe la tine, la Iași !” (Cristina J.);
– „Mult succes mai departe și să rămâi așa cum te-am cunoscut noi în clasele mici (pentru noi, acei «vechi prieteni»)” (Mirela M.);
– „Bă, lasă-te de fotbal că n-ai nicio vină ! Să dea Dumnezeu să faci o dublă întindere azi și să dai două autogoluri (asta, goluri !)
Ai mai mult succes la femei tu, bă, așa că lasă-te cât mai ai timp! Și cum vreau să te mai văd (în viață), nu-ți zic adio ! Succes la examen și să rămâi repetent !
Bă, știi ceva? Du-te dracu’, cu D mare ! Ha, ha !” (Florică A., pace veșnică, prietene !);
– „Cum se poate să te uit eu tocmai pe tine, măi, Marian?! Îți doresc mult succes la examenul care te așteaptă, cât și în viață ! Fii bun cu oamenii, fii modest și cinstit! Să ai o nevastă care să te iubească, să te înțeleagă, să te ajute și să te respecte !
«Dacă n-ar înflori în oameni gânduri,
Și-n priviri, copaci, am fi singuri.»
Așa, să știi numai tu, dacă reușești să înțelegi…
Nu am mai citit consemnările acestea – scrise în mai și iunie 1980 – de aproape o jumătate de secol, iar emoția încercată e dificil de prins în cuvinte… Vasăzică, astfel arăta leatul nostru atunci, la nici douăzeci de ani! Ingenuu, ușor pueril, deloc pragmatic, cu aspirații mărunte (păi, de pildă, mi se dorea, dacă soarta îmi surâdea, desigur, o… mașină mică), modest… Ce mai, o oglindă a epocii ce ne formase și educase în spiritul unor principii abandonate cu vehemență după 1989! De aceea, mulți dintre noi s-au rătăcit ulterior și au clacat, discret ori zgomotos, incapabili să se adapteze unei tranziții perpetuee și dezumanizante. Pe de altă parte, eram și produsele acelui sistem de învățământ, cu avantajele și dezavantajele aferente, ale profesorilor prin mâna cărora s-a nimerit să trecem în micuțul oraș de provincie valahă. Din nefericire, eu nu mi-am găsit niciun model printre ei, firesc, de vreme ce structura mea umanistă nu-și mai găsea corespondentul în curricula școlară a vremii, supusă reformei atent planificată și orientată spre producție. Asta nu înseamnă că nu i-am apreciat pe Florea Marioara, Elena Bogdan[1], Costică Cîrjan, Anton Georgescu sau Nicolae Martac… Apoi, Dumitru Vasile-Delceanu, o figură cu totul și cu totul inedită, i se cuvine un portret pe măsură. Preda Limba și literatura română, dar era și poet, univers pe care îl căra în cârcă mereu și mereu, dând impresia unui Atlas ostenit și absent din datoriile de educator. Se plimba prin clasă îngândurat și cu capul plecat, părând că nu ne vede, că nu existăm. Îl preocupa altceva, o rimă, o metaforă mai acătării, iar noi îl stânjeneam, îi abăteam atenția de la actul de creație. Uneori, enervat de șușotelile unuia sau altuia, zvârlea cu manualul înspre banca turbulenților și izbucnea violent, defel liric. Un suflet mistuit de un foc lăuntric necunoscut nouă, elevilor, transformați involuntar în martori, nicidecum în emuli. Haina de formator didactic îl strângea și, târziu, tăifăsuind pe îndelete, i-am priceput zbuciumul ce l-a măcinat continuu și l-a răpus în final… Musai să-l pomenesc și pe inginerul Nicolae Lungu, o vreme titularul catedrei de Desen tehnic, un bărbat pedant și calm, cu un rafinament – inclusiv vestimentar – aparte în tabloul acelei epoci de-o plictisitoare monotonie. În schimb, la clasele speciale de Matematică-Fizică, predau dascăli deveniți un fel de mituri locale: Domnica Constantinescu (fostă Beleca[2]), Leontina Petrescu[3], Elena Grecu, Marin Manea[4]…
Cât despre mine, „uniristul” de odinioară, nu mă regăsesc defel în caracterizările congenerilor mei ! Să fie cumva altcineva persoana creionată în culorile acelea tonice, de nerecunoscut în adultul ce-i va succeda? Posibil, fiindcă eu am uitat cu desăvârșire că debordam de voioșie și optimism, de umor și nepăsare! Bașca ieșirile histrionice, lecțiile de balet, ptiu, drace, e cu neputință! Doamne, ce s-a întâmplat cu „băiatul din ultima bancă, mereu pus pe șotii”, unde s-a ascuns, brusc și definitiv, cine l-a desfigurat de nu l-a mai văzut nimeni? Ehe, aș da o droaie de regate ca să-l regăsesc, însă mă tem că-i tardiv și degeaba…
Nouă ani de școală turneană în câteva fotografii, ușor patinate de timp, reînsuflețite de dispariția fulgerătoare și dureroasă a lui Ștefan Vădineanu, în dârdora mascaradei pandemice… Rătăcit printre cuvintele hărăzite acelui trecut de poveste, mă simt „ca un orb în deșertul întrebărilor”[5]…
Așa s-a terminat o adolescență aproape ratată și nimic nu anunța o perspectivă universitară. Dimpotrivă. Bunăoară, mă uit cu atenție la Foaia matricolă din școala generală și observ că la finalul clasei a V-a obțineam o medie totală foarte bună – 954. Am coborât la 897 în anul următor și la 832 într-a VII-a, un reviriment înregistrând în ultimul an – 871. O explicație a regresului e, neîndoielnic, atitudinea de frondă, oglindită și în notele la purtare: 9, 933 și 966.
Dindărătul atâtor hârjoneli pubertare, un regret mă tot sâcâie – nu stăpânesc o limbă străină… Și ce șansă mi s-a oferit, diriguitorii de atunci hotărând să treacă în plan secund rusa și să aducă la rampă engleza și franceza. Ei bine, într-a cincea, dascălul Lucică Mocanu mă făcuse să îndrăgesc graiul shakespearian, ca și succesoarea de la școala din „Catanga”, o bucureșteancă abia ieșită de pe băncile facultății. Nu vădeam vreo aplecare deosebită, însă îmi exersam silința. Dar n-a durat, fiindcă am trait o revelație clarificatoare… Chiulisem de la ore și fugisem, la stadion, cum să ratez meciul de la mijlocul săptămânii al Chimiei? Plouase mistuitor și noroiul se răscrăcărase oriîncotro îți aruncai privirea. Drumul de pământ dintre cimitir și loturile de viță-de-vie era acoperit de apă, așa încât am sărit gardul și am tăiat-o pe scurtătură, printre cruci… La întoarcere, la fel, doar că mai trist, favoriții nu câștigaseră și m-a năpădit așa o stare de mâhnire generală… Mi s-a arătat dindărătul unui cavou… viitorul ! Deloc senin, dimpotrivă ! Brr, ce culori cenușii, ce priveliște sumbră ! Îmbătrânisem și rătăceam tot prin Turnu Măgurele, prin cartierul mărginaș și sărac, viața mi se scursese degeaba… Lângă mine, oameni asemenea mie, ratați, adică… Și m-am hotărât pe loc: la naiba cu engleza și cu franceza, că nu-mi vor folosi la nimic ! Îmi ajunge cu vârf și-ndesat româna în urbea din afara lumii pretențioase ! Și cu asta, basta, game, set and match ! Fără tie-break !
La liceu s-a întâmplat altceva, profesorii tocmai repartizați, veniți din Capitală, se transferau acasă mâncând norii prin trimestrul al doilea și ne pricopseam cu fel de fel de improvizații, ba nu ne strângeam destui pentru o grupă… Predestinare, nu ? Poate, însă adevărul e că nu mi-am imaginat o clipă că vremurile se vor răsuci într-atât încât engleza și franceza vor deveni, azi, mai importante decât limba mea maternă ! Și nu doar a mea…
Mai târziu, mi-a fost cu neputință să recuperez timpul pierdut, mai ales că n-am nici talentul necesar, m-am mulțumit cu puțin, pricepând orișicât ce se vorbește în cele două limbi.
[1] „Nu ar fi putut să fie altceva mai bun decât profesor de biologie. De o vrednicie și meticulozitate rar întâlnite. lrezistibilă în demersul detalierii nuanţelor întru explicitarea fenomenului, despica firul în patru şi în mai multe cu siguranţă chirurgului. Cap limpede, organizat. Femeie bărbată, de curaj şi acțiune. Ardea pentru școală și pentru noblețea misiunii de dascăl. Se întrecea cu sine și se întrecea pe sine.” (Dumitru Vasile-Delceanu, Viața Colegiului Național „Unirea”)
[2] „O Vitoria Lipan pogorâtă din brădetul Bucovinei la Dunăre, să-i păstorească pe tinerii valahi în strădania lor de a-și înmiresma sufletul și mintea cu frumusețea voroavei de miere a neamului.” (Dumitru Vasile-Delceanu, Viața Colegiului Național „Unirea”)
[3] „Altruist notoriu, cultivând cu virtute prietenia, își punea toate cunoştințele (intelectuale și umane) în mișcare pentru a face bine semenilor şi şcolii căreia nu a obosit niciodată să-i ţină sus steagul şi să-i propage izbânzile.” (Dumitru Vasile-Delceanu, Viața Colegiului Național „Unirea”)
[4] „Matematicianul care, ca un veritabil grămătic, știa să pună punctul pe «i».” (Dumitru Vasile-Delceanu, Viața Colegiului Național „Unirea”)
[5] Augustin Buzura, Raport asupra singurătății
