În 1942, René de Wech (ambasadorul Elveției la București) își nota în jurnalul său niște impresii necruțătoare despre români: „Pentru perioada scurtă de aproape un an cât voi mai sta aici, aș putea să rămân cu o amintire sinceră, pe care o numesc Dix ans au pays du mensonge. Căci minciuna este chiar aerul pe care îl respiră această țară. Desigur, am cunoscut români de bun-simț. Însă când mă gândesc la cea mai mare parte dintre cei care s-au instalat în față nu văd decât imbecili (precum loan Th. Florescu), mitomani (precum Codreanu) sau fripturişti ca Manoilescu. Ba se păcălesc singuri sau se înşală între ei, ba se străduiesc să înșele o lume întreagă cu un amestec ciudat de viclenie şi naivitate. Din această ultimă categorie, Carol al II-lea, deși nu era român, rezuma totuși lumea politică din ţara sa. Poporul şi mai ales ţăranii merită poate mai mult decât guvernanții”[1].
Tot atunci, Paul Morand, „un om demn de dispreț, dar un mare scriitor”[2], ne privea condescendent , considerându-ne niște „bieţi români, singurii care, în acest război, vor fi salvat onoarea raselor latine” și „dau senzaţia de inocenţă, chiar şi secăturile, inocenţa dinaintea păcatului originar. Au încredere în viață. Sunt ușurința întruchipată. (…) Bucureștiul este plin de oameni cultivați. Prea cultivați. Dar o absenţă totală de viață spirituală individuală. Exces de lectură, multă documentare. Când vorbeşti cu oamenii, ori sunt oameni de lume, ori sunt cărți. Nicio opinie originală despre vreo chestiune. Se vânturau mai multe idei la Jardin într-o singură seară, la Charmeil, în serile din 1942, decât la București în două luni”[3].
Din nefericire, cei doi diplomați de carieră nu băteau câmpii, de vreme ce contestatul scriitor francez fusese respins pentru un post de ambasador la Lisabona, generalul Salazar reproșându-i, între altele, vorbele deloc măgulitoare aduse lusitanilor în nuvela având ca subiect Portugalia. La noi, deși același personaj ne bălăcărise în fel și chip, autoritățile l-au confirmat ca trimis la București al Franței colaboraționiste !… Surprinzător ? Nu, fiindcă în Valahia străinii au fost primiți dintotdeauna în genunchi, cu pâine și sare… Ce dacă Paul Morand, după prima sa vizită pe Dâmbovița, în 1930, făcuse unele aprecieri laudative la adresa noastră, în volumul Bucarest ?!
Cum era și firesc, cronica respectivă a stârnit reacții vehemente din partea unor publicații neaoșe, Pamfil Șeicaru afirmând, de pildă, în Curentul, Magazinul literar și artistic din 4 septembrie 1935, că „Paul Morand «trece strâmbând din nas pe lângă vechile palate boierești, scoate limba la Palatul telefoanelor, iar Ateneul, panteon al frumuseții… este de o urâţenie indigestă… i se oprește cu desăvârşire în gât»[4], în timp ce ziarul liberal Adevărul se îndigna pe tema erorilor care ar fi pătat imaginea capitalei României. Potrivit lui Alex Mihai, problema câinilor vagabonzi era inventată; nu ar fi existat niciun fel de «lupi» în grădina Ministerului de Finanţe. Nu se semăna porumb în centrul orașului, iar circulaţia nu se oprea pentru femeile frumoase[5]. Și Viaţa Românească şi Mișcarea au fost severe cu conținutul volumului. Viaţa Românească, revistă de stânga, considera Bucarest drept încă un exemplu de carte prost scrisă despre capitala României, «cel mai greu subiect din lume». Autorul recenziei atacă îngustimea de gândire a mediului care l-a ghidat pe Morand pe parcursul anchetei sale, «sursele mărturisite fiind vreo patru-cinci persoane aparţinând acelei categorii specific bucureștene de intelectuali mondeni caracterizați printr-un neant învelit în vorbe… vorbe care nu au nimic, dar absolut nimic comun cu realitatea»[6].
În Mișcarea, ziar al Partidului Naţional Țărănesc, Mircea Tirtunc scrie despre volum că el «ne descoperă un Paul Morand nesincer, reporter facil, amator de senzaţional și trucuri de gazetărie ieftină… (el) vrea să ne facă celebri prin… orientalismul nostru, prin barbaria obiceiurilor noastre primitive și retrograde, care au minora scuză a «pitorescului» şi «farmecului» spectacolului rustic… el a venit și a plecat grăbit, ducând cu dânsul imaginea falsă a unui oraș, trivializat de gândul său, «asiatizat» pentru umflarea maximă a impresiilor lecturii». Nu mai puţin severă a fost în Adevărul literar și artistic Isabela Sadoveanu, care scria: «…tragedia acestui popor care s-a străduit 2 000 de ani să-și capete dreptul la viaţă nu are simpatie şi nu deșteaptă interesul diplomatului subţire… Ce importă în ochii rafinatului apusean [este imaginea unui] popor primitiv… o imagine a capitalei noastre care-ţi întoarce stomacul pe dos»[7].
La sosirea lui Paul Morand în România în august 1943, ca şef al legaţiei guvernului de la Vichy, Pamfil Șeicaru reia critica sa din 1935, adăugându-i într-un editorial din Curentul următoarele: «[În Bucarest] noi nu am recunoscut nimic din fizionomia capitalei noastre şi cu atât mai puţin din portretul moral al poporului român… imaginea capitalei noastre este falsă, convenţională, de un pitoresc artificial, de o sensibilitate cosmopolită… de circumstanţă… dar fără nicio legătură cu realitatea»[8]. Cu o şosea Kisseleff ce «ocolește o copie imensă și delabrată care pretinde să fie Arcul de Triumf al victoriei»[9], cu un Ateneu «indigest», cu analize fals etnografice, prin descrierile referitoare la înapoierea capitalei, prin clișeele sale orientaliste, prin «greșelile sale» şi prin stilul său monden de viaţă, Paul Morand, prieten al poporului român, reușește să rănească oameni cu diverse orientări: pe partizanii unei modernizări occidentale, dar şi pe socialişți și pe cei care respingeau «cosmopolitismul în numele românității»”[10].
Din păcate, nimic nu s-a schimbat în privința slugărniciei ancestrale a norodului de la poalele Carpaților și în felul occidentalilor de a ne trata și înfățișa altora… Pfu, nimic nou în fața situației de a îngădui ungerea indigestului Dacian Cioloș în fruntea unui serviciu secret, la ordinul franțujilor… De ce ne-am mira, de vreme ce Clotilde Armand vine din aceeași rezervă de cadre, iar Siegfried (fost Vasile, parcă) Mureșan și Dominic Fritz ne-au fost vârâți pe gât de filiera germană ?! Deh, ca-n orice colonie cu dublă comandă… A, cu triplă, că americanii nu și-au abandonat scutlâcul mioritic !
[1] Citat de Radu Ioanid în prefața la cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[2] Pierre Assouline, în La République (des livres) din 26 octombrie 2020, citat de Radu Ioanid în prefața la cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[3] Paul Morand, Journal de guerre, citat de Radu Ioanid în prefața la cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[4] Gavin Bowd, Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[5] Gavin Bowd, în Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[6] Gavin Bowd, în Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[7] Gavin Bowd, în Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[8] Gavin Bowd, în Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[9] Paul Morand, Bucarest, citat de RaduIoanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944
[10] Gavin Bowd, în Paul Morand și România, citat de Radu Ioanid în cartea lui Paul Morand, Jurnal de război, București, 1943-1944