MOTTO:

Îmi amintesc de Paşti, la noi acasă:
O zi de Primăvară, luminoasă,
Cu adieri de aer parfumat,
Cu sunete de clopote pe sat.”

                                                                Demostene Botez, De Paști[1]

          Lumina pascală a învăluit lin „Geraiul”. În depărtare, spre sat, se aude dangătul clopotului de la biserica din vale. Mai încolo  nițel  de „Vadul boului”, cândva, pământul clisos se înmuia de la ploile torențiale căzute cu nemiluita și forma ceea ce toți numeam „burta vacii”. Pășeam desculț în nămolul acela enigmatic, înșelător, în care mă afundam pe nesimțite, iar când îmi ajungea la genunchi mă înfricoșam și mă zbăteam să ies pe tăpșanul uscat. Nu eram singur, alături de mine chiuia puzderia de copii fascinați de jucăria tocmai descoperită. Caut cu privirea locul aducerii aminte, însă nu-l mai găsesc și mă întreb cine o fi șters urmele... Cerul s-a învolburat deodată și zăvoiul tremură surprins. Ah, „îmi vin în brațe s-apuc voinicește/Frumoasele sălcii  cu șolduri de lemn!”[2] Să le frământ în palme și să mă las mângâiat de mlădițele abia înverzite, cu  parfumul lor crud. Un pârâiaș scăpat din albia fluviului se prelinge lenevos de-a lungul păduricii, ca un șanț protector. Pe luciul lichid, „lintița de nuanţe infinite verzi, bronzate, gri-roze cuprinsă între șerpuirile dâmburilor ca o piatră prețioasă montată în email verde. Papura, plină de mister, primea stoluri de lişiţe, de rațe, de stârci în desișul ei, care parcă le înghițea. Sfatul berzelor era minunat și cei doi stârci imobili pândind peştele aveau ceva misterios, aproape neliniștitor. Fremăta aerul  de viaţă, văzută și nevăzută. Peisajul de o mare blândeţe –  moale, curbe largi, curgătoare, ceva împlinit în apusul de soare și ceva divin de misterios sub pătrarul de lună. Niciun zgomot, decât  cel sintetic al câmpiei animate. Stoluri de musculițe chinuitoare  la marginea apei, simbol de viață inutilă, lux! Am început să învăţ păsările după zbor. Lişiţele sunt nişte cruci negre cu ciocul alb, care freamătă în aer ca fluturii. Stârcii înscriu o  formă  japoneză în aer, barza plutește cu siguranţa unei corăbii. Rațele  au ceva repezit, viu, ţâșnit. Vreau să mă duc să le văd  în zorii zilei.”[3] Cârduri de gâște domestice se bălăcesc printre frunzele de nuferi, nepăsătoare la sacrificiul cristic. Câteva scormonesc cu ciocurile late în adâncul tulbure, apoi își scutură penele și stropii strălucesc argintiu, sărutați  de soarele amiezii. Cântă cucul în umbrișul ostrovului, o pupăză îi ține isonul și  atmosfera se însuflețește. Undeva, într-un cotlon de memorie, un băiețel își pune straiele noi, de Paști, și stă sfios în fața preotului,  așteptând lingurița cu dumicatul de pâine și vin sfințit. În jurul lui, băbuțe, cu broboade negre, și moșnegi, cu căciuli de miel, făcând același lucru. E o liniște cucernică în Casa Domnului, și miroase a ceară arsă. De pe pereții afumați mă cercetează cohorte de ochi curioși, de o cumsecădenie nepământeană. Sunt  sfinții noștri ortodocși. Deasupra lor,  Iisus se înfățișează gol și însângerat, răstignit pe o cruce de lemn, dintr-aceea aflată și la noi în cimitir. Are capul aplecat  înspre  dreapta și mă fixează ciudat, nedeslușit, un amestec de resemnare și suferință. Parcă ar dori să-mi spună o vorbă, parcă… Îmi ard obrajii ca nicicând și, cu puteri  neștiute, mă cațăr pe zidul împodobit  cu picturi religioase. Îl ating pe Hristos,  e nădușit și febril. Se căznește să-mi șoptească ceva anume, în alt grai, necunoscut mie. Îi eliberez mâinile din piroanele groase, apoi picioarele și îl iau grijuliu în brațe ca să-l cobor. Vreau să-l duc acasă la bunici. Acolo, ma’-marea îl va obloji  cu frunze de patlagină și cu seu de oaie până ce rănile i se vor vindeca. Ehe, și cum vom mai colinda împreună câmpurile Islazului, căci  El  se va întrema la începutul verii, pe la seceriș. Sigur  se va întrema atunci ! Va fi ca un frate mai mare al meu și îl voi învăța  limba de aici, de la sud, și nu îl voi părăsi niciodată. Niciodată ! În ajunul Crăciunului vom merge împreună la „boboneți”, iar de Anul Nou îl voi lua la „Sorcovă”, am atâtea să-i arăt ! „O, Eli, Eli, Lama Sabachthani”, bâiguie cu opinteli și mă sperii. Se smulge din strânsoarea mea nevinovată și, cu ultime eforturi, se urcă din nou pe cele două stinghii petrecute una peste alta. Mă imploră să-i bat cuiele ca mai înainte și lacrimile i se scurg șiroaie. Ezit. El insistă, înecat de plâns. Nu cedez, mă sperie gândul că aș putea să fiu părtaș la asemenea crimă. Îmi astup urechile și mă pitulez în dosul pleoapelor fierbinți, ce mi se zbat ca aripile fluturilor. O  mână mă apasă blajin pe umăr și mă trezesc lac de sudoare. În fața mea, popa îmi întinde lingurița cu Paști. Înghit cu noduri. „Hristos a Înviat !” rostește psalmic bărbatul în sutană. „Adevărat a Înviat !” îi răspund fâstâcit, strângând  cu degetele fragile oul roșu din buzunar . Sus, pe  tavan, Feciorul lui Dumnezeu zace în  aceeași poziție și nu-i semn să se întoarcă la muritorii ce l-au ponegrit și batjocorit demult. De ce oare a refuzat să vină cu mine?  Să-i fi mărturisit  Tatăl Ceresc secretul  veșniciei: „Fericiți cei ce au ales răzvrătirea pentru că ei vor moșteni pământul”[4] ? Bâjbâi nevolnic în hățișul de îndoieli…

Chiar și acum, în tihna încremenită  a „Geraiului”, nu reușesc să mă lămuresc, în  timp ce-mi pipăi golul sufletesc în care pare să mă pierd…

––––––––––––––-

[1] „Îmi amintesc de Paşti, la noi acasă:/O zi de Primăvară, luminoasă,/Cu adieri de aer parfumat,/Cu sunete de clopote pe sat./Îmi amintesc de-o linişte deplină,/De vişini înfloriţi într-o grădină,/De flori de zarzări care s-au desprins/Şi au căzut, de parcă ar fi nins./Zburau prin flori albinele uşoare/Ca nişte stropi de aur rupţi din soare,/Şi-n liniştea aceea din grădină/Era ca un concert de  violină:/Parcă-mpleteau deasupra mea în zbor/Un nevăzut hamac fermecător…/Era aşa senin şi-aşa de bine !/Şi mă temeam de roiul de albine./Îmi amintesc de oamenii din sate/Cu haine noi şi feţe luminate,/ Cum s-adunau la-ncrucişări de drum,/La sfaturi lungi.. de parcă stau şi-acum./Şi-mi amintesc de-o droaie de copii/Cum alergau de veseli şi zglobii/ Pe un tăpşan alăturea de sat,/Pe care-am fost şi eu şi m-am jucat…/Era-n cerdac la noi atâta soare,/Era-n pământ atâta sărbătoare./Şi tremur tot când îmi aduc aminte/Că port în minte-atâtea dragi morminte./De-atunci muri şi tata, şi-am plecat/Noi toţi copiii de-acolo din sat,/Dar simt şi azi în mine, luminoasă,/O zi de Paşti, demult, la noi acasă;/De câte ori e-April şi zi cu soare/Îmi amintesc… şi sufletul mă doare.”

[2] Serghei Esenin, Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire

[3] Alice Voinescu, Jurnal  (vol.1)

[4] José Saramago, Cain