Săptămâna trecută, a murit Ion Ștefănuț, un desăvârșit profesionist antitero alături de care am lucrat cândva într-o anchetă de „grad zero”. Eram procuror doar de patru ani și un astfel de caz complicat și inedit în peisajul valah reprezenta o provocare uriașă pentru orice investigator criminalist și nu numai. Căci încercarea de lichidare fizică a unui înalt diplomat străin chiar este ceva zguduitor în ordinea de drept a oricărui stat din lume. Între colaboratorii mei chemați să descâlcească ițele sângeroasei afaceri s-a numărat și Ion Ștefănuț, specialist pirotehnist. I-am simțit dintru început competența și „nasul” de veritabil Sherlock Holmes în descifrarea enigmelor acestui domeniu aparte. După ce am declinat dosarul la colegii militari, n-am mai discutat niciodată cu Ion (zis „Noni”) Ștefănuț, însă i-am urmărit de la distanță cariera exemplară și știu că a condus vreme îndelungată Brigada Antitero, pensionându-se cu gradul de general. Păi, ce, numai ei să fie cu ochii pe noi, ăștilalți din societatea civilă ?! Trecerea sa în neființă, Dumnezeu să îl ierte !, mi-a amintit de întâmplarea de demult, povestită, cât se putea, în Jurnalul banalității, carte apărută în 2015 la Editura RAO…
În 1989, Julio Ribeiro a venit din Mombay ca ambasador al Indiei în capitala României. Cu un an înaintea mea adică, însă în timp ce eu căutam în Bucureşti reuşita profesională şi nu numai, el spera să găsească aici siguranţa unei ţări care-i putea garanta integritatea fizică. Cu trei ani în urmă scăpase teafăr dintr-un atac armat al militanţilor din Punjab. Sicşii nu-l puteau uita, fiindcă înnăbuşise în sânge revolta acestora şi atunci juraseră ei să-şi răzbune fraţii ucişi. I-au luat urma şi, la sfârşitul verii, prin august 1991, au părăsit neutra Elveţie, unde au pus la cale planul de asasinare a fostului director general al poliţiei din regiunea indiană. Asasinii ştiau exact orele la care „ținta” iese la plimbare pe Bulevardul Aviatorilor, ca şi traseele, totul. Într-o astfel de seară, l-au urmărit şi au deschis focul. Ca şi altădată, Julio Ribeiro a supravieţuit împuşcăturilor. O gardă de corp a murit, ca şi un atacator. Unul a fugit peste graniţă, iar altul a fost prins şi arestat, ceea ce a făcut să mă întâlnesc cu destinul demnitarului străin. Autorităţile noastre intraseră în alertă din timp şi atacul terorist a eşuat. Ancheta bătea pasul pe loc, inculpatul nu coopera deloc, or interesul era să aflăm detaliile planului. În acest timp a apărut un ofiţer indian, care, printr-o scamatorie parcă, i-a dezlegat limba şi ancheta s-a terminat pe nerăsuflate. Ţin minte ca acum: achetatorul trimis de la New Delhi s-a uitat îndelung în palma ucigaşului, i-a pipăit-o atent şi i-a spus ceva în limba lor. Inculpatul s-a schimbat la faţă, privirea i s-a înmuiat şi a acceptat să vorbească. Îl biruiseră misterele kiromanţiei pe care i le dibuise tipul acela ciudat şi tăcut, de-o fermitate neclintită. Rețin că ciudatul colaborator sosit din patria lui Gandhi își ținea întruna un deget de la o mână deasupra urechii drepte și apăsarea aceea de buric făcuse ca acolo să nu-i mai crească părul, scoțând la iveală o goliciune epidermică mărișoară, cam cât un nasture de haină. În 1993, reprezentantul Indiei s-a întors acasă şi a devenit lefegiu la câteva multinaţionale. Ceva mai târziu, prin 1997, eu părăseam procuratura şi deveneam avocat, sătul să vânez criminali.