E 20 iunie 2025, o zi de vineri. Sunt invitat de Nicolae Badea la Conferința internațională „Contextul geostrategic și geopolitic al Europei de Sud-Est”, organizată de filiala din București a Universității SWISS UMEF Geneva prin intermediul Fundației Centrul de Excelență SWISS – Europa Centrală și de Est la Hotelul Sheraton. Cum n-am alt program, iar mâine plec în vacanță, accept cu plăcere, mai ales că unul dintre cei chemați să țină un discurs prin zoom se numește Gunther Kickhbaum, prietenul meu din Germania, devenit, după ultimele alegeri din țara sa, parlamentar și ministru de stat pentru afaceri europene.
Sala nu-i plină, surprinzător, în condițiile în care participă Boris Tadić (fost președinte al Serbiei) și Volkan Bozkir (prezidentul celei de-a 75-a Adunări Generale a ONU și fost ministru pentru afaceri europene al Turciei)! Oricum, până una, alta, mă bucur revăzându-i pe Petre Roman și pe Adrian Severin, prilej să schimbăm câteva impresii.
Întâiul nostru prim-ministru postdecembrist moderează discuțiile cu șarmu-i nealterat de curgerea timpului (cu excepția ținutei vestimentare inadecvate momentului!), evocându-și mentorul – academicianul Mihai Drăgănescu – , a cărui soție – Nora Rebreanu – nu lipsește de la eveniment[1]. Aidoma procedează și Nicolae Badea, nu înainte de a preciza că fundația „nu face politică, dar vorbește despre politică”, ultima „marcându-ne viața” tuturor. Și astfel aflu, de pildă, că în 1954 România ocupa locul 2 în lume în domeniul tehnologiei informatice, după URSS, însă înaintea… SUA! O tempora ! De necrezut, nu? Numai că „reașezarea ordonată” la care visam cu toții în decembrie 1989 nu s-a mai produs, legile junglei capitaliste dictând discreționar într-o țară lipsită de repere solide…
În scenă intră, dezinvolt și inspirat ca-ntotdeauna, Adrian Severin, care menționează din capul locului că fără balcanizare n-ar fi existat europenizare și că regiunea asta, vorba lui Winston Churchill, a produs mai multă politică decât putea consuma. Mda, premierul britanic observase ceea ce noi ignoram ca protagoniști principali ai piesei geopolitice absurde în care deznodământul a fost și este scris, mereu și mereu, de altcineva. În finalul intervenției sale, europarlamentarul român de deunăzi se întreabă retoric de ce Slobodan Milošević a compărut în fața instanței europene, iar Saddam Hussein nu. Răspunsul e de-o simplitate dezarmantă în opinia mea: patronii Uniunii Europene n-aveau încredere în justiția de la Belgrad, știind că sârbii nu sunt niște ființe din plastilină, ca noi, de exemplu ! De aceea, ca să evite un verdict nedorit, l-au trimis în judecată pe președintele proscris în fața pretoriului instruit ca la carte să respecte ucazul transmis de la Înalta Poartă euro-atlantică ! Or, la Bagdad, americanii controlau situația și se asiguraseră că „tiranul” irakian va fi lichidat judiciar, ca și Ceaușescu, nu foarte demult.
Microfonul trece în mâinile masive ale vecinului de dincolo de Dunăre, Boris Tadić. Plavul se ridică greoi, își potrivește costumul impecabil și pășește la pupitru. Îl cercetez atent – bărbat impozant, cu părul nins și cu licăr în priviri. Nu știu mare lucru despre el, așa că n-am așteptări. Vorbește într-o engleză fluentă și-și modulează vocea în funcție de cuvântul rostit, un actor de elită ! Își amintește că în 1967 a vizitat prima oară România, împreună cu mama sa, și a poposit pe litoral. Încet-încet, se înflăcărează: „Visul meu era să aduc Iugoslavia și Serbia în Uniunea Europeană. În timpul comunismului, am fost membru al organizațiilor studențești declarate ilegale, organizam demonstrații, eram foarte tineri și complet naivi, credeam că putem să schimbăm lumea. În cele din urmă am devenit membru al Parlamentului, ministru al Telecomunicațiilor, ministru al Apărării și, la final, președintele Serbiei. Sunt, iată, un fost-președinte al Serbiei !”. Și, firesc, atinge un subiect extrem de dureros pentru țara sa: „Eram aici când instituțiile din Kosovo au proclamat unilateral independența Kosovo, susținute fiind de Statele Unite ale Americii și majoritatea țărilor din Europa de Vest. Am venit să discut cu președintele de atunci, Băsescu, deoarece el a înțeles că este vorba de o situație foarte periculoasă. Nu am participat la protestele care au avut loc la Belgrad în acele zile și le-am spus partenerilor noștri din coaliție de la acea dată că nu este necesar să ieșim în stradă, că va fi foarte periculos, că am putea avea multe victime, așa că trebuie să fim foarte prudenți și să reacționăm într-o manieră inteligentă. Le-am zis că voi vorbi cu președintele Băsescu și cu alți reprezentanți ai țărilor europene care nu vor recunoaște independența statului Kosovo și care nu vor încălca dreptul internațional, deoarece independența statului Kosovo nu a fost recunoscută de Consiliul de Securitate al ONU, a fost o decizie unilaterală susținută de anumite țări membre ale Consiliului de Securitate al ONU.
Momentul acela a declanșat multe probleme la scară mondială, nerezolvate nici în ziua de astăzi. Vă amintiți prima convorbire avută de președintele Rusiei cu secretarul general al ONU, bănuiesc. Acea convorbire a avut loc la Moscova și prima propoziție pe care Vladimir Vladimirovici Putin a rostit-o a fost: «Dacă a fost posibil în Kosovo, poate fi posibil și în Donbass». Nu se poate contesta acest lucru. Nu mă refer aici la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, ci la faptul enunțării unei premise. Atunci când începi asemenea proiecte internaționale care generează efecte în lanț, nu le mai poți opri. Astăzi, avem o problemă în Ucraina. Înainte de aceasta am avut o problemă în Georgia, în regiunea Osetiei și Abhaziei. Nu știm unde o să mai avem probleme, deoarece avem o mulțime de situații asemănătoare cu cea din Kosovo peste tot în lume. În Africa sunt foarte multe probleme asemănătoare. Asemenea probleme avem și în cadrul Uniunii Europene. De aceea, România, Slovacia, Spania, Cipru și Grecia nu au recunoscut independența Kosovo, un lucru foarte interesant.
Dar multe țări care au fost în favoarea independenței Kosovo au analizat contextul independenței Kosovei prin prisma cărții Sfârșitul Istoriei și ultimul om, scrisă de Fukuyama. Acela a fost momentul în care țările vestice au realizat că nu mai există URSS, pe de o parte, și că trăim într-o lume unipolară, pe de altă parte, că nu mai există multipolaritate. Această abordare a fost una foarte naivă, mai naivă decât abordarea prietenilor mei atunci când ne aflam în organizațiile studențești ilegale în anii ’70 și ’80 și când credeam că putem schimba lumea. Atunci am fost arestați, supuși la tortură și am petrecut câțiva ani în închisoare, dar acesta a fost un tribut pentru visurile noastre de a aduce democrația în țara noastră. Însă acum, în acest context istoric, analizăm oamenii naivi și politicienii naivi, gânditori și strategi. Acum, după ce Statele Unite au susținut independența Kosovo, decizând chiar să bombardeze Serbia fără o decizie prealabilă a Consiliului de Securitate al ONU, comițând o crimă de război, inclusiv asupra copiilor de pe străzile Serbiei, astăzi, ca rezultat al acelor politici devoalate de analiști precum Fukuyama (autorul cărții Sfârșitul Istoriei și ultimul om) și Samuel Huntington (autorul cărții Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii lumii), astăzi trăim într-o realitate cu totul diferită, în care ne trezim, o dată la câteva luni, cu noi războaie, precum cel dintre Rusia și Ucraina. Care a început cu câți ani în urmă, 3 ani, 4 ani? Am uitat despre asta, deoarece avem un alt război, Israel împotriva Iranului !
Rusia contra Ucraina este războiul din cadrul unei civilizații, două țări ortodoxe, țări slave, țări prietene, care au fost împreună sute de ani și care au avut reguli comune. Însă Israel contra Iran este războiul dintre civilizații, care provoacă un pericol și mai mare în lume. Am putea avea și mai multe războaie, de exemplu în Kashmir, între India și Pakistan. Ce putem spune despre situația dintre India și China, Rusia și China ? Toată lumea vorbește despre Taiwan, dar să fim sinceri, sunt mult mai multe dispute pe continentul asiatic. Există o mulțime de potențiale conflicte în Africa. Ce putem spune despre Coreea, Coreea de Nord versus Coreea de Sud ? Am fost acolo în urmă cu câteva luni și am observat că există o atmosferă de teamă, se trăiește cu frică ! Eu sunt licențiat în Psihologie, înțeleg perfect ce înseamnă aceasta, dar atunci când se trăiește într-o atmosferă de frică nu se pot lua decizii corecte. Aceasta este o situație complexă, deoarece avem un transfer de la psihologia individului la psihologia statului, la psihologia de grup. Pun această situație în contextul geostrategic. Omul care a criticat cele două cărți scrise de Huntington și Fukuyama a fost Dominique Moisi, scriitor francez și filozof care a scris volumul Geopolitica emoțiilor.
În Occident, nimeni nu menționează nici măcar emoțiile care caracterizează ființele umane și chiar statele. Dar emoțiile au o importanță covârșitoare în ceea ce privește simțămintele, atitudinile și modul în care ne vom comporta. De ce am menționat acest lucru? Fiindcă emoțiile sunt corelate organic cu problemele de identitate. Mă aflu în România, voi înțelegeți perfect ce înseamnă problemele de identitate ! Sunteți poporul român, vorbiți o limba romanică, un popor ortodox care trăiește în Europa de Sud-Est, în Peninsula Balcanică, un popor foarte disputat de marile puteri, ați avut întotdeauna probleme cu Rusia în decursul istoriei și este foarte frumos că unii români susțin că doar Marea Neagră și Serbia sunt prietenii României ! Cred că este măgulitor acest lucru și îl menționez peste tot, întrucât noi suntem considerați o țară foarte ostilă și agresivă, însă mereu am spus-o, România nu ne consideră o țară ostilă și agresivă și nici nu suntem. Însă noi, fiind poziționați într-o regiune cu totul și cu totul aparte, suntem parte a unor interese geostrategice specifice, unul dintre acestea fiind negarea identității. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece dominația occidentală întotdeauna a ignorat și a negat problema identității. Chiar și în ramură mea profesională, emoțiile au fost definite ca fiind o problemă. Dacă eliminăm emoțiile din comportamentul ființei umane, atunci putem prezice totul, nu vom mai avea probleme cu ființele umane. Dar ființele umane sunt impredictibile, țările sunt impredictibile, statele sunt impredictibile, culturile sunt impredictibile ! Trebuie să înțelegem problema impredictibilității și să înțelegem contextul geostrategic în care trăim„. Este o liniște desăvârșită în încăpere, toți ascultăm vrăjiți speech-ul musafirului ! Ce mai tura-vura, „retorica este arta cuceririi sufletului prin discurs”[2] ! Până astăzi nimeni nu m-a cucerit prin cuvântul rostit, nimeni! O stare de desprindere, de plutire, ne-a prins în ghearele-i de mătase și cred că dacă ni s-ar cere acum să acționăm ca o mulțime compactă, unul nu s-ar opune ! Ehe, mi-ar plăcea să-i aud declamând așijderea și pe Băsescu, și pe Iohannis, și pe Dan, nicușorul ! Știu, visez cai verzi pe pereți, inșii tocmai evocați, cu osebire ultimii doi, n-ar fi în stare să capteze atenția nici măcar unui roi de muște, darămite unui auditoriu orișicât avizat! Niște mediocrități exemplare scoase din smârcurile jocurilor politice din zona secretă… La naiba, ce rost are să-mi pierd vremea cu nulitățile prezidențiale neaoșe ? Ascult mai departe: „Timp de 200 ani am fost sub dominația țărilor din Vest, mai întâi a fost Marea Britanie și după aceea Statele Unite care, mai mult sau mai puțin, continuă aceeași geostrategie și geopolitică a Marii Britanii. Aceasta a fost posibil deoarece s-a descoperit mașina cu aburi care a fost elementul crucial ce a stat la baza revoluției economice industriale. Aceasta a însemnat dominația lumii occidentale, a Marii Britanii și a Statelor Unite, asupra altor țări, în mod particular China.
China a avut mult de suferit, însă din punct de vedere istoric, geopolitic, ea a fost mereu în topul civilizației, cu excepția unei perioade de 200 de ani. Eu sunt născut în anul 1958. În acel moment, China era o țară foarte săracă, nimeni nu o lua în considerare. Oricine ar fi spus despre China că este în topul civilizației, ar fi fost ignorat: «Lăsați-mă, e o țară săracă, o țară comunistă săracă !». Țara mea și România au avut relații bune cu China din punct de vedere istoric, dar toți au ignorat-o din perspectiva unei potențiale puteri.
Când eram președintele țării, ambasadorul meu în China, ambasadorul Serbiei și, mai înainte, al Iugoslaviei, îmi spunea: «China !». Înainte, când eram ministrul Telecomunicațiilor, prietenii îmi spuneau: «Huawei !». Dar ce este cu Huawei? Este la fel cu Ericsson, Motorola, Alcatel și alte companii? I-am întrebat: «Ce este acest Huawei?». «Huawei vine tare din urmă!» au răspuns. Chiar și eu ignoram Huawei. Astăzi, Huawei este în top. Puteți să vă imaginați Motorola, Ericsson, Nokia, Alcatel capabile să concureze cu Huawei? Ei sunt niciunde ! Huawei este în top ! Din punct de vedere al noii generații de telefoane mobile, ei sunt de departe cei mai buni și cei mai ieftini și cei mai eficienți. Da, aceasta este realitatea în care trăim. Care a fost reacția lumii vestice? Desființarea regulilor comerțului, aplicarea de sancțiuni rivalilor. Regulile impuse de lumea vestică au fost rapid desființate, deoarece nu au fost capabili să concureze cu Huawei, care joacă după regulile normale, tradiționale ale comerțului, iar noi îl căutăm pe cel mai bun din piață, nu?
Astăzi, noi trăim într-o lume diferită. China este aici ! China nu poate fi evitată. China va fi o superputere ! China este deja o superputere, dar în câțiva ani va fi cea mai mare economie globală ! Iar noi pierdem considerând că Serbia este parte a civilizației iudeo-creștine! Uitați-vă cum tratăm India[3] în acest moment! Nimeni nu o menționează în acest moment. Dar India urmează să devină mai puternică decât Uniunea Europeană în termeni economici, în următorii zece ani ! Deoarece oamenii din India lucrează din greu și foarte mult. Copiii din India învață în fiecare zi câte 12‑14 ore! Atunci când am vorbit cu unul dintre cei mai mari lideri în software din Franța, l-am întrebat ce părere are despre țara mea și despre inginerii noștri de software. A răspuns că suntem irelevanți, neinteresanți, spre deosebire de India, unde 1,6 milioane de ingineri de software sunt licențiați în fiecare an. Adică 16 milioane în decurs de 10 ani! Cum am putea să concurăm deci cu India, noi având o serioasă problemă demografică în acest moment. Or, noi nu putem avea 1,5 miliarde de oameni nici ca populație !
Așa cum ne învață psihologia, în fiecare țară există 5% oameni foarte inteligenți. 2% dintre aceștia sunt extrem de inteligenți. Dar 2% din populația Indiei nu se poate compara cu 2% din populația Serbiei, nu o putem concura cu niciun chip ! Și, dacă nu poți concura, atunci trebuie să te adaptezi ! Dacă nu te adaptezi în mod corespunzător, vei pierde jocul ! De aceea, sugestia mea pentru prietenii mei europeni, voi fiind și membri ai Uniunii Europene, este să se adapteze la realități ! Acesta este, de altfel, și interesul Serbiei, pe care mi-o doresc primită în Uniunea Europeană, deși nu știu ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană în următorii cinci ani! Altă opțiune mai bună nu avem !
Dar aș dori să le sugerez prietenilor mei din România să discute la nivelul instituțiilor din Uniunea Europeană că este nevoie de un parteneriat geostrategic cu China, în noul context geopolitic și al noilor politici ale Statelor Unite, care nu se focusează foarte mult pe zona Atlanticului, ci pe zona Pacificului, deoarece 4 miliarde de oameni trăiesc în China, India și țările din Asia de Sud-Est, Europa numărând doar 550 milioane de locuitori[4]. Sunt de părere, prin urmare, că Uniunea Europeană trebuie să găsească noi strategii.
Ce se întâmplă cu țările din Europa de Sud-Est? Sunteți membri ai Uniunii Europene alături de Bulgaria, Croația și Slovenia. Grecia, de asemenea. Albania este pe drum. Bosnia Herzegovina… nu știu unde este… Este acolo unde m-am născut eu. Nu este niciunde. Serbia? Serbia este pe drumul spre Uniunea Europeană, într-o asociere strânsă cu Rusia, cu China, Serbia este undeva la mijloc, ezită… Serbia se confruntă peste tot cu manifestații ale noii generații. Și eu manifest cu ei. Manifest împreună cu ei, deoarece sper că vor reuși să găsească o soluție mai bună. Inclusiv soluții mai bune comparativ cu deciziile mele. În acest moment nu îl critic doar pe președintele actual, în egală măsură mă critic și pe mine, ceea ce cred că este corect ! Dar ce se întâmplă cu Muntenegru? Muntenegru este pe drum. Însă fără a extinde Uniunea Europeană în Sud-Estul Europei, vor fi mari probleme pentru Uniunea Europeană, întrucât nu există spații goale nici în interiorul celulelor umane și nici în politică”. Sunt întru totul de acord cu ideile înfățișate, China și India nu trebuie ignorate sau desconsiderate ! Un avertisment de luat în seamă: „Dacă Uniunea Europeană nu va fi prezentă în Sud-Estul Europei, în Balcanii de Vest, vor veni alții. Atunci când prietenii din vestul Europei și Statele Unite îmi spuneau, în contextul anului 2008, că tu nu poți să faci nimic împotriva noastră, le-am răspuns că nu, eu nu pot face nimic, sunt președintele unei țări mici, nu avem putere nucleară și nici arme nucleare, voi însă puteți face ce vreți, dar va trebui să plătiți prețul, fără să aveți cunoștință de acest fapt, neavând experiență ! Eu vin dintr-o țară cu experiență, care a fost bombardată, care a trăit din plin Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, războiul din fosta Iugoslavie și, în cele din urmă, la finalul secolulului XX, războiul împotriva NATO. Singura țară care a fost implicată în toate războaiele din secolul XX în Europa a fost Serbia ! Nu sunt foarte mândru de aceasta, dar s-a întâmplat ! Și le-am spus că ei contribuie la crearea unei lumi mai periculoase decât înainte ! Au ignorat, se pare, avertismentul meu. Între aceștia, mi-i amintesc pe Nicholas Burns, la acel moment, pe Hillary Clinton, Angela Merkel, Dan Freeds, pot menționa multe nume. Erau foarte siguri pe ei. Chenney, Rummsfeld, toți ! Și președinții, desigur ! Erau foarte mândri de realizările lor !
Iar acum ce avem? Avem o dominație a Statelor Unite la nivel mondial. Putem crede că China va fi de acord cu o asemenea dominație? Nu. Ce putem spune despre India în următorii cinci ani? Uitați-vă unde este India acum ! India construiește o industrie de apărare chiar acum. India, sub conducerea lui Modi, creează strategii complet noi, la fel și China. China a avut mereu sprijinul țărilor occidentale. S-au relocat fabricile de producție din Europa în China. S-a spus: «Haideți să discutăm cu China, este o țară frumoasă, este o piață foarte bună pentru noi !». Și, cu câțiva ani în urmă, când s-au trezit, au văzut că, de fapt, China a devenit lider autoritar în industria auto, în telecomunicații, va domina foarte curând și industria cipurilor. China va domina, prin utilizarea inițiativei «Drumul Mătăsii», în Asia Centrală, conform manualelor despre securitatea globală. Acolo nu mai există o prezență a Statelor Unite, ci una a țărilor precum Uzbekistan, Kazahstan, Kirgistan, Turkmenistan, Afganistan și iată… China este acum mai prezentă în Africa decât Franța… Franța nu mai este unul dintre jucătorii principali în Africa, întrucât modul în care a colonizat țările de acolo a fost un dezastru, însă China vine din urmă ! China mai greșește, dar, totuși, este o speranță pentru țările africane ! Trăim într-un context total diferit”.
Cât privește soarta statelor din Balcani, o observație de-o pragmatică luciditate: „Ce putem spune despre Europa de Sud-Est? Putem noi să schimbăm continentul? Nu ! Putem să ne schimbăm vecinii? Nu ! Putem să ne schimbăm atitudinea? Da, putem face asta! Trebuie să ne gândim la noi ! Cred în continuare că, pentru noi, cea mai bună opțiune este să devenim state membre ale Uniunii Europene. (…)
Mai înainte de geostrategie, abordarea strategică nu mai funcționează în acest moment. Dacă Uniunea Europeană va continua să considere Statele Unite ca aliatul său principal în cadrul NATO sau în lumea globală, va greși fundamental ! Uniunea Europeană trebuie să fie mai matură, mai independentă și să înțeleagă noul context ! Cred că Uniunea Europeană trebuie să stabilească relații complet noi cu China, India și celelalte puteri ! Este ceea ce cred eu în acest moment.
Ce putem spune despre țările mici? Dacă Uniunea Europeană nu ne va primi că membri în cel mai scurt timp, atunci vom crea noi și noi probleme ! Eu nu mai dețin funcții de putere în acest moment,dar, noi, țările mici, suntem mereu capabile de a crea probleme! Nu pentru că aceasta ar fi dorința noastră, ci ca un efect al actualelor politici, fiecare țară trebuind să se preocupe de găsirea celor mai bune soluții pentru ea.(…)
Atunci când eram președinte, i-am rugat pe liderii Uniunii Europene să ne sprijine pentru construirea infrastructurii în Europa de Sud-Est – autostrăzi și rețele de cale ferată. Au spus da… veți accesa împrumuturi, veți organiza licitații… Și am făcut exact asta, am accesat împrumuturi, am organizat licitații, dar toate acestea erau foarte costisitoare. Și atunci China ne-a propus să construim infrastructura fără împrumuturi și fără licitații. Iar acum China construiește 70% din infrastructura noastră. Eu am fost primul care am adus companii chinezești care să construiască un pod la Belgrad peste Dunăre, fluviul nostru comun. Și acum ei construiesc toată infrastructura – autostrăzi, rețele de cale ferată.
Și în urmă cu câțiva ani am rămas foarte surprins de faptul că Ursula von der Leyen a acordat țărilor din Europa de Sud-Est mai multe împrumuturi pentru a-și construi infrastructura. Uniunea Europeană întârziase cu cel puțin 15 ani. Dar această infrastructură nu era doar pentru noi, ci și pentru Uniunea Europeană, prin conectarea României, Bulgariei, Greciei cu alte țări din Uniunea Europeană, noi aflându-ne poziționați la mijloc. Vă puteți imagina acea strategie, acel mod de gândire, acea limitare în modul de a crea politici mai bune? Aici este vorba de infrastuctură, însă o astfel de situație există peste tot în materie de identitate, în zona de apărare, în materia creării alianțelor, în ceea ce privește structura NATO și a Uniunii Europene, relațiile cu China, India, Africa, problemele privind migrația… Aceasta se regăsește pretutindeni ! Și cred că avem acum un nou val de leadershipîn cadrul Uniunii Europene, aspect foarte important, căci avem nevoie de vizionari în politică! Nu avem nevoie de persoane care abordează în mod tehnic problemele. Știți cum este – eu sunt președintele, acela este primul-ministru, el este comisarul, mă bucur de viața mea, am un salariu de 30 000 Euro, îmi place funcția pe care o dețin, sunt respectat… Și care este rezultatul acestor lucruri? Niciunul ! Absolut niciunul ! Avem nevoie de un tip complet nou de conducere ! Avem nevoie de STRATEGI, oameni cu viziune ! (…) Fără asemenea oameni în politică ne vom afla mereu într-o situație foarte dificilă în cadrul continentului nostru european, în cadrul regiunii noastre comune, Europa de Sud-Est. Aceasta a fost tot ceea ce am dorit să vă adresez astăzi dumneavoastră !”.
Aplaudăm excitați la culme, aproape hipnotizați, la capătul unui exercițiu declamator fascinant. Boris Tadić iese din scena improvizată conștient de efectul produs asupra noastră, nu e străin defel de propriu-i talent oratoric. Din contră, îl cultivă periodic prin peregrinările sale de-o parte și de alta a mapamondului.
Unde or sta ascunși acei vizionari mioritici la care făcuse apel sârbul? S-au pitit și apar numai la ordinul pe unitate răcnit din dumbrăvile statului paralel, atenți ca nu cumva să șifoneze printr-un diftong noua corectitudine politică ! M-am aprins iarăși…
Nu mi-aș dori să fiu în pielea otomanului, pregătit să ne mențină interesul treaz după spectacolul oferit de predecesor. Volkan Bozkir, observ imediat, e un temperament total diferit, nepotrivit dezbaterilor în piața publică. Glasul îi tremură discret și răzbate anevoie la noi, iar gesturile ce-l însoțesc n-au vitalitate, sunt lipsite de scânteie. Ne destindem cu toții și ne prefacem că suntem numai ochi și urechi. Vorbitorul atacă o problemă internațională extrem de vulnerabilă: „Cred că pe parcursul ultimelor decenii nu au existat povești de succes în cadrul ONU. Au avut documentații foarte bune, declarații foarte bune, însă, în mod practic, niciun conflict din lume nu a fost soluționat sau prevenit prin intervenția ONU ! Aceasta reprezintă un handicap. De ce se întâmplă asta? Cred că multă lume va afirma că motivul principal îl reprezintă Consiliul de Securitate al ONU. Astfel, de mai bine de 30 ani, țările încearcă să reformeze Consiliul de Securitate.
Ar putea fi reformat Consiliul de Securitate? Personal, cred că acesta nu poate fi reformat. Și aș putea da aici exemplul țării mele, Turcia, unde, cândva, un grup de oameni ar fi dorit să elimine Curtea Constituțională. Iar Curtea Constituțională a răspuns că va analiza situația. Primii au spus că-i vor elimina, iar cei din instanța de contencios constituțional au răspuns că nu se poate, deoarece orice situație constituțională trebuie decisă chiar de… Curtea Constituțională. Astfel, o situație similară avem în cazul Consiliului de Securitate al ONU, unde o decizie de reformare trebuie luată în cadrul Consiliului, iar aceasta, din cauza formatului organismului în discuție, nu va putea fi luată.
Sunt situații pe care le-am aflat în timpul mandatului meu de președinte al Adunării Generale a ONU. De exemplu, alegerea Secretarului General al ONU se realizează prin vot secret. Acest vot secret are loc prin depunerea a cinci plicuri de o culoare și zece plicuri de altă culoare. Dacă unul dintre cele cinci plicuri nu ajunge la destinație, atunci nu se poate alege Secretarul General. Astfel, dacă vorbim de luarea deciziei de reformare a Consiliului de Securitate, vor fi plicuri care…. nu vor sosi ! Avem o altă soluție? Nu, nu avem ! Nu putem spune, gata, vom încheia relația cu ONU ! Dar ce putem face? Cred că ne putem folosi de ONU și de facilitățile existente ale acesteia.
Adunarea Generală a ONU este, probabil, cea mai democratică platformă din lume, care acordă fiecărei țări a lumii, indiferent de suprafață sau număr al populației, un vot. Este o platformă care dă șansa fiecărei țări să își exprime votul sau părerile în mod liber. Cred, de asemenea, că Adunarea Generală a ONU este mai puternică decât Consiliul de Securitate, deoarece este însăși vocea lumii. Așadar, cred că ar trebui să folosim mai mult Adunarea Generală a ONU, în timpul mandatului meu creându-se cadrul de a solicita membrilor Consiliului de Securitate să compară în fața Adunării Generale și să-și explice deciziile. Rezultatul va fi însă același din punct de vedere politic, Consiliul de Securitate fiind nevoit să se prezinte în fața celor 192 de țări, să explice și să răspundă la întrebări, ceea ce-l va determina în viitor să se gândească de două ori înainte de a utiliza dreptul de veto.
Anul viitor au loc alegeri pentru funcția de Secretar General al ONU și mulți ar dori ca, pentru prima dată, o femeie să fie aleasă în funcția respectivă. Eu susțin din toată inima această inițiativă, dar cred că lucrurile trebuie separate în două categorii – ROMANTISMUL și REALISMUL. ROMANTISM este să crezi că poate fi reformat Consiliul de Securitate al ONU, iar REALISM, să crezi că nu poate fi reformat ! ROMANTISM este să crezi că o femeie poate fi aleasă în funcția de Secretar General, iar REALISM, să crezi că măcar două țări își vor exprima dreptul de veto la alegerea unei femei în funcția de Secretar General !”. Romantism? Strâmb din nas, nu-i un cuvânt adecvat în politică ! Mai nimerit ar fi «naivitate». Turcul nu poate ocoli războiul pravoslavnic: „Nu doresc să iau partea nimănui în acest conflict, iar Turcia a demonstrat că poate fi alături de ambele părți, atunci când nimeni nu dorea să fie mediator. Ceea ce am și făcut, relația strategică avută cu Ucraina determinându-ne să nu acceptăm niciodată micșorarea teritoriului său, opunându-ne ca Peninsula Crimeea sau alte părți ale Ucrainei să fie luate de Rusia.
Pe de altă parte, noi avem relații bune cu Rusia de peste 300 de ani. Știm toate mișcările politice sau militare pe care Rusia le poate face, dacă putem spune așa. Însă, urmărind beneficiul comun, mai ales în domeniul economic, dar și social, în scopul respectului reciproc, am reușit să avem relații bune cu Rusia. Nu a fost ușor, mai ales că noi am doborât un avion militar rusesc, ceea ce, în mod nomal, ar fi condus la o relație de dușmănie pentru 100 de ani, dar liderii celor două țări au reușit să rezolve acest conflict. De asemenea, ambasadorul Rusiei a fost asasinat în țara noastră, și aceasta ar fi însemnat 50 de ani de relații de vrajbă, dar am reușit să trecem peste asta. Dronele noastre, pe de altă parte, sunt unul dintre motivele pentru care Rusia nu a fost înfrântă. Aceste drone au fost livrate și Ucrainei înainte de războiul cu Rusia, în temeiul parteneriatului strategic. Foarte multe țări furnizează armament Ucrainei în prezent, care s-a folosit inclusiv de dronele livrate de noi pentru a lovi ținte rusești, iar Rusia nu a învinovățit Ucraina pentru acest lucru. Chiar și negocieri de pace pot fi organizate la Istanbul. Liderii politici sunt importanți. Cu diferiți lideri poți ajunge la concluzii diferite ! Dacă liderul este inteligent, se pot purta discuții !
În timpul mandatului președintelui Elțîn, Rusia era membru al G7. Între timp, G7 a devenit G8. După plecarea lui Elțîn, Rusia a devenit inamicul grupului. La acea dată, oamenii întrebau: «Mai avem nevoie de NATO? Rusia este prietenul nostru, deci haideți să dizolvăm NATO !»… Pentru ce să dizolvi NATO? Poate mai este nevoie de NATO, așa cum este în prezent.
În ceea ce privește războiul Rusiei cu Ucraina, cred că mișcările Rusiei sunt întotdeauna predictibile. Aș putea oricând anticipa ceea ce Rusia poate sau nu să facă. (…) Rusia se comportă politic și diplomatic ca într-un joc de șah, calculându-și fiecare mișcare. Dar pe lângă acest joc de șah, ea vrea să jucăm în același timp și ruletă rusească. Astfel, din când în când, ea vrea să verifice dacă arsenalul militar mai funcționează sau nu. Așadar, dacă ne uităm la jocul acesta de șah și la antecedentele Rusiei, cred că această situație a început în Libia. Atunci când s-a decis trimiterea unor forțe de supraveghere NATO în Libia, aceste forțe au acționat dincolo de limitele lor de autoritate și, în cele din urmă, au contribuit la uciderea lui Ghaddafi și la bombardarea Libiei, astfel încât Rusia nu a fost încântată de această situație și, în cadrul acestui joc de șah și de ruletă rusească, au spus că își va lua revanșa !
Și s-a întâmplat să-și ia revanșa în Siria, vreme de doi ani și jumătate, nepermițând Consiliului de Securitate al ONU să întreprindă ceva în privința țării respective. Aceasta până când președintele de atunci al Siriei a fost acuzat că a utilizat arme chimice, ceea ce a permis Consiliului de Securitate al ONU să intervină și să ia decizii. Numai că lumea occidentală a căzut într-o capcană, deoarece ancheta s-a limitat doar la utilizarea unor arme chimice. Între timp, milioane de persoane au părăsit Siria, multe au fost ucise, dar nimeni nu a judecat Siria în acest context, ci numai în contextul utilizării de arme chimice. Și rezultatul a fost că, practic, s-a legitimat ceea ce a făcut Siria, deoarece atenția s-a concentrat doar pe utilizarea de arme chimice.
Astfel încât, despre răzbunarea Kosovo… Și lui Boris (n.m. Boris Tadić) o să îi placă auzind acum că răzbunarea s-a petrecut în Georgia. Ei, rușii adică, au preluat comanda în Georgia și încă nu se știe ce va urma… De asemenea, răzbunarea pentru demonstrațiile din Piața Maidan din Ucraina a fost Donbass-ul. Și răzbunarea în urma celebrului summit NATO de la București a fost războiul din Ucraina. Așadar, se anticipau aceste acțiuni. Dacă vom analiza acești pași, vom observa că totul a fost programat cu precizie de ceasornic.
În acest moment trăim o dilemă: putem oare opri războiul dintre Rusia și Ucraina? Președintele Trump a venit foarte încrezător, afirmând că va opri războiul în câteva zile sau săptămâni, însă a trebuit să înfrunte realitatea, anume că interacțiunea cu Rusia nu este deloc facilă. Trebuie să intre pe tabla de șah, iar în acest moment cred că războiul dintre Rusia și Ucraina va continua pentru o perioadă lungă de timp, din punctul meu de vedere. La mijloc este problema cedării teritoriilor Rusiei de către Ucraina, aceasta fiind o problemă extrem de delicată.
Dacă ne referim la alte înfruntări, una dintrea acestea este războiul dintre Israel și Iran. Eram primul secretar al ambasadei Turciei la Bagdad atunci când a izbucnit războiul dintre Iran și Irak, în ce an a fost? A fost în anul 1980, în data de 23 septembrie, într-o zi de vineri. Irakienii au spus că marțea următoare vor fi în Teheran. Bagdad-ul a fost bombardat, am fost martor la bombardarea orașului, la mizilele care loveau… Este ceva de neimaginat, este mai mult decât vă puteți închipui ! … Și după un timp, Iranul lovea Irakul, iar Irakul lovea Iranul… A durat 10 ani… Sau 8 ani… Un milion de oameni au murit și niciun centimetru pătrat de teritoriu nu a fost cedat de niciuna dintre părți… Deci a durat 8 ani de zile pentru nimic…”. Și un déjà vu amar: „Astfel, când am văzut cum Iranul bombardează Israelul și Israelul bombardează Iranul, aceeași imagine mi-a venit în minte… Războiul nu se duce cu avioane de luptă și mizile ! În mod normal, trebuie să trimiți soldați, trupe terestre. Fără aceste trupe terestre cât ar fi durat războiul dintre SUA și Vietnam? Sau cel din Afganistan… Am pierdut Afganistanul, situația femeilor în Afghanistan este una îngrozitoare, îmi pare foarte rău de femeile din Afganistan ! Cred că ONU este responsabilă pentru acest lucru, cu toții suntem responsabili de situația din Afganistan ! Nimeni nu a intervenit, i-am lăsat să își rezolve singuri problemele. Așa încât sper că asemenea schimburi de mizile să nu continue și în cazul războiului dintre Irak și Iran. Chiar aceste cuvinte au fost folosite. Să îi lăsăm «să își rezolve problemele» !
Dar, revenind la Israel, cred că propaganda de război în lume a Israelului îi dă impresia că poate face orice în lume fără să fie pedepsit ! Într-unul dintre evenimente, o situație de neacceptat, acel eveniment din data de 7 octombrie (n.m. atacul Israelului asupra Palestinei), a însemnat totuși uciderea a peste 60 000 de persoane și rănirea a peste 100 000, aceasta este o situație care nu suportă comparație. Este ca și cum ai împușca o muscă cu un pistol ! Ceea ce mă îngrijorează este faptul nu doar că au murit oameni, dar foarte mulți au pierdut copii, mame, frați, surori. Aceștia sunt potențiali teroriști de mâine ! Dacă aș fi locuit în Gaza și familia mea ar fi pierit, aș fi devenit terorist ! Ce altceva aș putea face? Nu am bani, am pierdut totul, așa încât cel mai lesne lucru este să-i racolezi pe acești oameni pentru a deveni teroriști. Așa încât, în viitor, vom fi martori ai multor incidente, nu doar situația oribilă din Gaza !
Așadar, referitor la bombadarea Iranului… Dacă este vorba de bombardarea siturilor nucleare, în regulă, nu însă bombardarea caselor civililor în Teheran, în Tabriz, pretutindeni ! Deci să nu se folosească pretextul bombardării siturilor nucleare pentru a ucide civili sau pentru a se încerca îndepărtarea liderilor Iranului !
Boris (n.m. Boris Tadić) spunea că este o înfruntare între civilizații sau religii. Aceasta nu este adevărat ! Dacă privim în istorie, musulmanii shia nu au avut o problemă cu evreii. Dacă ne referim la șah-ul Iranului, vom vedea că el a sprijinit crearea statului Israel în anul 1948. El a fost cel mai bun prieten al Israelului, era musulman shia și lider al Iranului. Deci nu a fost nicio problemă. Atunci când a venit la conducere Imamul Komeini, Iranul a devenit dușman. Nu din cauza religiei în sine, ci din cauza tipului său de conducere care nu a fost agreat de Occident. Eliminarea regimului prin bombardarea orașelor nu este acceptabilă ! Acest fapt nu este permis niciunde ! Totodată, Iranul are o suprafață de zece ori mai mare decât a Israelului. Dispune de o cultură impresionantă, este o civilizație imensă, care a influențat alte civilizații din lume, inclusiv pe otomani și pe indieni, precum și alte civilizații din alte locuri. Sunt, de asemenea, oameni foarte inteligenți și cred că ar trebui să ne gândim de două ori când îi judecăm…
Turcia a stabilit frontiera cu Iranul în anul 1649. Și astăzi avem aceeași frontieră. Nu este o țară cu care să negociezi ușor. Dar am reușit să dezvoltăm relații. Și în acest context, Turcia discută cu Iranul și ajută lumea occidentală să comunice cu Iranul. Probabil că acesta este modul în care se poate rezolva această tensiune, dacă pot să îi spun astfel”.
În cele din urmă, niscaiva considerații care ne interesează cu prioritate: „Referindu-mă acum la Europa de Sud-Est, aceasta este una dintre cele mai importante zone ale omenirii. Așa cum în mod corect spunea Adrian (n.m. Adrian Severin), cel mai nefericit cuvânt din lume este cuvântul «Balcani». Acest cuvânt a fost mereu folosit pentru a descrie stări negative, orori – războaie, conflicte și alte lucruri rele. De aceea, cred că este nimerit să schimbăm numele din Balcani în Europa de Sud-Est, o schimbare de scenariu, astfel încât lumea să nu își amintească doar despre conceptul de balcanizare, ca loc unde au început războaie, atribut pe care Balcanii nu îl merită. (…)
În esență, spațiul Sud-Est european are o zonă de est și una de vest, în prima, aflată într-o situație mai bună, fiind țări membre NATO și ale Uniunii Europene, inclusiv România, care are vecini Serbia și Marea Neagră, zona Mării Negre fiind foarte importantă, cu impact social asupra regiunii. Astfel, avem Organizația de Cooperare la Marea Neagră, un fel de patron atât pentru Turcia, cât și pentru România, de care suntem mândri. (…) În această organizație avem ca state membre și națiuni implicate în conflicte, Ucraina și Rusia. Turcia nu a refuzat admiterea Greciei și Armeniei în această organizație, deși nu sunt state cu deschidere la Marea Neagră, iar pe viitor am putea avea state precum Armenia și Azerbaidjan, importante în schimburile de idei în anumite momente. Am putea avea Turcia și Grecia, care au o relație cu suișuri și coborâșuri, iar Organizația de Cooperare la Marea Neagră ar constitui o platformă de discuții în timpuri dificile.
În vremea mandatului meu de ambasador în România, liderul partidului terorist PKK a fost capturat în Ambasada Greciei din Kenia. Era un pretext de a ataca Grecia. Și aici era pe vremea aceea un ambasador grec minunat, care a decedat între timp, și noi am discutat și am stabilit să ne moderăm declarațiile, să nu punem paie pe foc aici, în București. Și am fost apreciat pentru comportamentul meu și propus pentru premiul «Omul Anului» de către presa din România.
Ministrul grec de afaceri externe, Papandreu, a venit la București, invitat de un grup de oameni de știință, și s-a întâlnit cu ministrul turc de externe Ismail Gemet. A fost prima lor întâlnire după producerea acelui eveniment, care a afectat grav relațiile dintre cele două state. Cei doi erau politicieni vizionari, Papandreu a înțeles că nu este nicio problema între poporul turc și poporul grec, era o problemă la nivelul conducerilor țărilor și atât ! Și nu a adoptat o poziție ostilă față de Turcia, ci dimpotrivă ! Ulterior, a devenit premierul Greciei. Și soluția conflictelor din Europa de Sud-Est ar putea fi Uniunea Euopeană. Am petrecut peste 25 de ani din viața mea în poziții ce au presupus relaționarea cu Uniunea Europeană – secretar general, ministru, secretar la ministerul de externe. Dar ceea ce face Uniunea Europeană îmi ridică semne de întrebare !
Revin la separația între ROMANTISM ȘI REALISM. A considera că orice țară va deveni membru al Uniunii Europene în următorii zece ani este ROMANTISM ! A considera că nicio țară nu va deveni membru al Uniunii Europene în următorii zece ani este REALISM ! De ce? Cineva, care era comisar al Uniunii Europene și ulterior a devenit președinte al unui stat baltic, spunea că, dacă criteriile politice sunt îndeplinite, poți deveni membru în câteva luni, iar dacă nu, vor spune că… roșiile nu sunt îndeajuns de coapte sau că salata nu este îndeajuns de verde și veți aștepta zeci de ani. Turcia a semnat acordul de asociere cu Uniunea Europeană în urmă cu 66 ani. Am început negocierile de aderare împreună cu Croația în urmă cu 20 de ani. Avem o uniune vamală, avem schimburi comerciale de peste 50 miliarde de dolari, încercăm să îmbunătățim uniunea vamală, care va conduce la schimburi comerciale de peste 300 miliarde de dolari, dar nu am reușit să gestionăm această relație. Aceasta arată cât de răbdătoare și de tolerantă este Turcia. Atunci când eram ministru, ultimul obstacol a fost eliminarea vizelor. Și noi încă trebuie să obținem și acum vize pentru Uniunea Europeană! Cred că aproape nicio țară nu mai are nevoie de vize, doar noi !
Când eram ministru, mi se spunea că trebuie îndeplinit criteriul de la Copenhaga. Le-am răspuns să îmi dea răgaz ca să merg la bibliotecă și să verific ce înseamnă criteriul de la Copenhaga. Au spus că nu trebuie să merg nicăieri, fiind vorba de doar două propoziții: trebuia să ne schimbăm Constituția, Codul civil, Codul penal ! Aproape toate legile trebuiau schimbate pentru a îndeplini criteriul politic ! Dar am început negocierile afirmând că Turcia îndeplinește în mod suficient criteriul politic. Astfel, le-am cerut să elimine vizele, deoarece îndeplinim suficiente criterii. Au spus NU. Aceasta se întâmpla în iunie, în anul 2016. În următorul guvern nu am mai fost ministru. Acest guvern a început să atace Uniunea Europeană. Soția mea a spus că președintele mă simpatizează foarte mult, dar eu i-am răspuns că m-a exclus din Guvern. Și ea a spus nu… Femeile sunt mai înțelepte decât bărbații !. «Nu ai înțeles, președintele te protejează, ei atacă Uniunea Europeană, astfel încât ori ai fi fost demis, ori ai fi demisionat, așa încât te protejează !» Nu pentru că eu am părăsit ministerul, dar luna iunie 2016 a fost sfârșitul poveștii.
Așadar, noi dorim să devenim membri ai Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu dorește să ne primească, acesta este modul REALIST de a spune lucrurilor pe nume !
Revenind la subiectul Europa de Sud-Est, cred că sunt influențe în regiune ale anumitor țări, desigur, influența Rusiei este foarte vizibilă, influența Chinei este foarte vizibilă, dar trebuie să fim mai reținuți atunci când vorbim de astfel de relații, fiecare țară având capacitatea și mijloacele pentru a controla situația. Turcia, țara mea, nu urmărește decât stabilirea de relații bune în regiune. Suntem mulțumiți cu teritoriile noastre și cu ceea ce avem după toți acești ani, și tot ceea ce ne dorim este să avem relații bune cu toate țările din regiune !”.
Aplauze anemice, în ciuda profunzimii discursului, semn că forma primează mereu asupra fondului ! Petre Roman ne provoacă la dialog, însă nimeni nu are întrebări. În schimb, își cere dreptul la cuvânt Corina Crețu (ani de-a rândul europarlamentar), care ne împuie capul cu faptele ei de vitejie în capitala Europei, o înșiruire plicticoasă de platitudini și laude de sine indigeste. O băgare în seamă penibilă, caracteristică oamenilor uitați de contemporanii grăbiți să-i șteargă din memoria colectivă.
De-ar fi fost doar atât, numai că Alexandra Păcuraru, obsedată să se audă vorbind degeaba, bate apa în piuă și ne îndrugă verzi și uscate, ca și în recenta campanie electorală anulată. Bunul-simț a murit în scutlâcul american de la Gurile Dunării și cârduri de neaveniți și de idioți cu atitudine ne infestează liniștea. Păcat, fiindcă evenimentul a avut altitudine, și inițiativa trebuie continuată, într-o țară în care dezbaterea publică se rezumă la vulgarități și la banalități, manipulate cu perfidie de păpușarii oficiali, cam aceiași de două decenii și un pic. Și, înainte de orice, o conferință cu abordări deloc „corecte politic” și contrare clișeelor propagandistice dezgustătoare vânturate de mașinăriile de partid și administrative de la noi.
[1] Demult, prin 1995, când efectuam ancheta în cazul accidentului aeronautic de la Balotești, deplasându-mă în interes de serviciu la Bruxelles, i-am cunoscut pe cei doi soți, Mihai Drăgănescu fiind atunci ambasadorul României în capitala Belgiei.
[2] Platon
[3] Într-adevăr, India are, de departe, cea mai mare creștere economică dintre primele țări ale lumii, de 7,4 % pe trimestrul III al anului 2024, spre deosebire de Uniunea Europeană, de pildă, al cărei ritm este de … 0,3%. Fără comentarii.
[4] Adică 5% din populația globului, însă la sfârșitul secolului va scădea la 1 %, așa cum îmi spunea Gunther Krichbaum în interviul din Lumea de azi (partea a treia), amănunt care face deja neatractivă Europa. Iar dacă luăm în calcul și consecințele „Planului Kalergi”, din acel procent vreo 70% vor fi magrebieni, pesimistă rău perspectiva, nu ?