Mă trezesc cu noaptea în cap (ce mai expresie, o știu de la bunicii mei și nu mă dezbar de ea)… Dă să se crape de ziuă, lumina se prelinge ca un răufăcător pe zidurile blocurilor sedate. Mierlele s-au pornit să însuflețească tabloul amorțit și cântă neverosimil într-un decor de beton. Bâjbâi prin cameră, aidoma unei păpuși gonflabile dezumflate. Caut un punct de sprijin, o iluzie de care să mă reazăm, diminețile astea abrupte au gust de cocleală. Nici măcar n-am avut vreme să-mi rumeg visele. Așa dezarticulat mă proptesc în fața oglinzii și mă privesc câteva secunde. Cândva, cineva m-a întrebat dacă stau de vorbă cu mine în astfel de clipe. I-am răspuns că nu, ce să-și spună doi ursuzi? Și ce ne-am mai putea împărtăși după o jumătate de secol împreună? Chiar, voi nu v-ați plictisit de voi înșivă? Nu vă vine să vă strâmbați la ăla care vă seamănă leit și să-i ziceți vreo două? În fine, îl las în pace și mă bărbieresc în silă, mă spăl pe dinți, pe corp, mă sulemenesc și apoi îmi trag niște haine de funcționar conștiincios. Ies din casă cu un sentiment ciudat, parcă aș fi un melc scos din cochilie și silit să-și poarte la vedere gracilitatea.
Plec la Pătârlagele, am un proces acolo, la prima oră. Cerul s-a limpezit și s-a colorat dintr-odată. Șoseaua e plină de mașini, unde s-or duce toți oamenii aceștia, grăbiți și împovărați de griji ? Deodată, cercetându-le figurile, mi se pare că suntem la fel, același chip multiplicat la infinit. O fi de la nesomn sau viața ne-a depersonalizat într-atât încât ne-am pierdut orice urmă de originalitate? Alung gândul năvălit brusc și îmbrățișez zarea cea largă.
Trec printr-un cătun părăginit cu bojdeuci povârnite și părăsite. Pe ulițele încremenite zăresc umbrele câtorva băbuțe târându-se prin vremelnicie. Parcă s-ar tângui asemenea țărăncii din Negrenii Teleormanului: „Suntem atât de singuri și de disperați, mamă, încât încep să bată singure clopotele bisericii de atâta tristețe…” Mi se umple inima de pelin și mă cufund în mine însumi. De departe răzbate un vaier cutremurător, „e simfonia sufletelor desperecheate din satul văduvelor…”[1] Rămân cu ochii boldiți în hăul de catran și tac.
Ajung la țanc, îmi pun roba peste uniforma de cazanier și mă așez în bancă. Încăperea e mică și, nitam-nisam, din memorie îmi țâșnește o remarcă a lui Gabriel García Márquez: „Eu îmi aminteam de satele din Columbia, de judecătoriile rurale unde nu se face nimic toată ziua, dar care peste noapte folosesc pentru întâlnirile amoroase stabilite la cinema.”[2] Deja colind haihui prin țara aceea fabuloasă, prin jungla misterioasă, prin Macondo și îmi imaginez că mă așteaptă o creolă cu trup de amforă și buze fierbinți, ehei ce departe sunt !
„Să intre martorul !” aud dintr-o altă realitate. Nici n-am observat când s-a ivit judecătorul. Tresar încurcat. În sală își face apariția un bărbat între două vârste. Pășește cu sfială și se apropie de pupitru. Este fâstâcit, se vede de la o poștă. „Creștin ortodox ?” îl întreabă magistratul. „Nu, Creștin Ion”, îi răspunde solemn, cu mâna pe Biblie, insul chemat să spună adevărul și numai adevărul… Mustăcesc, cu gândul însă la creola din vis abandonată pe o plajă din America de Sud.
Grefierul strigă și dosarul clientului meu. Mă ridic țeapăn, așijderea și adversarul, ne îngăduim cu o politețe exersată profesional, ne susținem pledoariile, pretoriul ne ascultă și hotărăște să amâne pronunțarea. Ne retragem în liniște politicoasă.
Urc în mașină și ascult un program de știri. Cică România este codașa Europei la citit, noi și bulgarii, „veșnicul nostru pansament”[3], numai că ei au jumătate din populația României… Îmi amintesc de vorbele hâtrului Mitică Dragomir: „Azi citești, mâine citești, poimâine citești… Te-apucă pandaliile, băi fratele meu ![4]” Așa că le dai dracului de cărți și te holbezi la zoaiele revărsate din micile ecrane. Dumnezeu cu mila !
De nicăieri, pe autostradă, apare o femeie îmbrăcată sumar. Cu buzele vopsite strident, ca și pomeții. Se mișcă agale, legănându-și coapsele ofilite. Nu cred să aibă mai mult de 30 de ani. Una dintre multele nenorocite, silite să-și câștige existența din prostituție. O iscodesc cu milă prin oglinda retrovizoare. Un tir a oprit în dreptul ei și făptura aceea sărmană a dispărut în cabina înaltă. Bărbatul de la volan tocmai își cumpără „un orgasm, o secundă de extaz în mijlocul gazelor de eșapament și al mormanelor de gunoaie.”[5] Căci „lumea asta e sânge, nori, spumă, dorință și absența dorinței, singurătatea noastră în mijlocul mulțimii, dispreț, violență, ură și că trebuie așadar să cauți un colț de cer complice și puțină căldură pe care să țâșnească două trupuri unite în marginea prăpastiei”…[6]
S-a înălțat soarele cât zece prăjini, ca altădată, și mă compătimește ștrengărește. Îi zâmbesc trist, cum altcumva, sunt doar o păpușă gonflabilă dezumflată de atâta zădărnicie…
––––––––––––––––––––-
[1] Andrei Pospai, Evenimentul zilei
[2] Călătorind prin Europa de Est
[3] Lucian Boia
[4] Gabriel Liiceanu, România: o iubire din care se poate muri
[5] Gabriel Osmonde, Lucrarea iubirii
[6] Ibidem