Plec la Baia Mare. FC Prietenia e gazda întâlnirii cu botoșănenii de la ELSACO. Ajung târziu, în noapte, când petrecerea se cam isprăvise.
A doua zi, urcăm la Șuior, cu telescaunul Elenei Udrea, cum îi zic localnicii. Peisajul îți taie respirația… O mână de gospodar harnic și priceput a avut grijă să nu strice bucățica asta de paradis cocoțată la o mie de metri altitudine. Cerul s-a limpezit după furtuna de ieri și pare o acuarelă. Ne relaxăm pe marginea unui lac răsărit între fagi și brazi.
Pe la amiază ne strângem la stadionul „Viorel Mateianu”. Tribuna a doua abia mai rezistă trecerii timpului și nepăsării edililor. Cândva, aici juca Real Madrid (cu Di Stéfano pe bancă) în Cupa Cupelor, iar băieții „Marelui blond” le făceau zile grele, terminând la egalitate (0-0). Și nici granzii din București nu se simțeau mai bine în Dealul Florilor, unde, prin 1974, aveam să poposesc prima oară, impresionat iremediabil de fiorul locului. Mă sustrag anevoie din mrejele nostalgiei și, întors în prezentul dezolant, arunc un ochi la meciul băieților bătrâni, deși destui, încă n-au împlinit… 30 de ani. Oaspeții din Botoșani vor câștiga cu 4-2, o partidă plăcută ca o seară molcomă de sfârșit de septembrie.
Seara, la banchet, s-au oferit cupe și diplome, s-au schimbat amabilități și vorbe de har, s-a chefuit strașnic, iar la final m-am gândit că, pentru se întrema nițel, România are nevoie de mai mult Maramureș și de mai multă Bucovină.
Și privindu-i cum cântă și se distrează, adunați în jurul unei mingi de fotbal, mi-am dat seama încă o dată că nimic nu întrece în frumusețe copilăria, inocența ei.
Câtă dreptate au moroșenii mei:
„Oamenii dă omenie
Rămân pretini pă vecie!”
