Un  coleg cu mult mai tânăr îmi trimite frământările sale recente, în stare să te tulbure  prin magnitudinea lor. Așadar, îl las pe el să-și spună oful…

„Astăzi m-am gândit pentru a doua oară la plecarea din România. Prima oară a fost în toiul pandemiei, când prieteni care reveneau de prin alte țări îmi povesteau despre atitudinea oamenilor de acolo cu privire la acest subiect, iar eu mă certam cu cunoscuți (nu îmi mai sunt prieteni) sau cu necunoscuți la colț de stradă, în supermarket, care își umezeau cu grație degetele în gură înainte de a pune mâna pe pungile așezate în raionul de fructe, ori scuipau pe jos, pe trotuar, în timp ce eu eram forțat să privesc personaje precum Șoșoacă, Simion și alții cum grohăie împotriva botniței pe la TV. Acum trăiesc un episod similar. Între apostrofările primite zilnic de la cunoscuți pe Facebook, Whatsapp, cum că nu sunt patriot, că iubesc alte popoare mai mult, că sunt zombie, că am stăpân etc, n-am replică pe măsură, mi se chircește mintea. Poate sunt prost, poate greșesc, poate nu ar trebui să simt așa, poate, într-adevăr, nu sunt un bun român. Recunosc, nu sunt un ortodox împătimit și nu văd cum aș putea deveni, de vreme ce conducătorii altor culte pot susține, cu subiect și predicat, că grozăvia la care asistăm în țara învecinată nu își are locul în Europa acestui secol, în timp ce BOR nu reușește să articuleze nimic – tăcerea absolută a unui complice. Cum aș putea să apreciez BOR și mă  întreb când va deveni o instituție creștină, nu numai ortodoxă? Nu-s patriot, pentru că, îndrăznesc să gândesc, copiii mei nu sunt cu nimic mai importanți decât copiii acelor amărâți din Ucraina peste care cad bombe și care sunt legați și executați bestial cu mâinile la spate. Faptul că soarta ne-a plasat, cu noroc, câțiva kilometri mai la vest față de acești nenorociți, ar trebui să ne îngrijoreze. Sunt un globalist împuțit, un sorosist, probabil agent plătit, pentru că, indiferent cine și cum a greșit și față de cine (Ucraina față de România), în alte vremuri, pot să trec peste și să consider că în actuala criză există doar UN vinovat, doar UN agresor, Rusia. Nu sunt patriot, pentru că ar trebui să iubesc românii mai mult, să îmi fie milă de ei în primul rând, dar mie îmi e milă de toți egal, pentru că, în ochii mei, suntem toți cetățeni egali ai Europei și ai acestei planete. De ce să fim noi mai fericiți, mai bogați, mai sănătoși ? Suntem cumva mai virtuoși? Am auzit că sunt și rasist, față de ruși, deși aceștia sunt tot caucazieni, slavi, e adevărat, dar rasă caucaziană sunt și cei pe care îi atacă ei în aceste momente. Mă fac mic și tac în colțul meu, acoperit de pietrele aruncate de patrioți, pentru că am obosit. Credeam că pot măcar urla, cât mă țin plămânii, în semn de protest, de aici, de după graniță, din siguranța și liniștea protecției oferite de mecanismele la care am aderat. După doi ani de război, a început un alt război…”

A fi sau a nu fi patriot ? Strivitoare întrebare… Cuget nițeluș  și îi răspund pe dată, prin vocea unui scriitor uriaș, dar blamat și în   postumitate. Ei bine, Ferdinand și Princhard  sunt doi nebuni și lași care „refuză războiul când Patria e în pericol !” sub felurite  pretexte. Internați într-un  ospiciu de boli mintale, ei au un dialog despre „onoarea” de a muri pentru Patrie care explică nu doar lumea lor, cea din anii ’40, ci și lumea noastră, precum și cea viitoare. Lumea dintotdeauna ! Dacă aș putea, aș lipi fragmentul acesta din cartea lui Louis Ferdinand Céline oriunde pentru a fi citit oricând și de oricine, oriîncotro și-ar arunca privirea. Îndeosebi azi, când papițoiul  Zelenski și turbatul Putin le cer patetic compatrioților lor să se jertfească în numele Ucrainei și al Rusiei…

„- Prietene, îmi mărturisi el, timpul trece şi nu lucrează pentru mine… Conştiinţa mea este inaccesibilă remuşcărilor, sunt liber, mulţumesc lui Dumnezeu! de asemenea sfiiciuni… Nu crimele se pedepsesc în această lume… S-a renunţat de mult… Gafele contează… Şi cred că eu am comis una… De neiertat…

– Furând conserve?

– Da, închipuie-ţi, am crezut că-i deosebit de inteligent! Ca să mă sustrag războiului şi în acest fel, ruşinos, dar trăind încă, să mă întorc într-un timp de pace aşa cum te întorci, extenuat la suprafaţa mării, după un lung plonjon în adâncuri… Eram cât pe-aci să reuşesc… Numai că războiul durează, evident, prea mult… Nu se mai nasc pe măsură ce el se lungeşte, indivizi suficient de dezgustători pentru a dezgusta Patria… Ea a început să accepte toate sacrificiile, de oriunde ar veni ele, toate hoiturile, Patria… A devenit infinit de indulgentă în alegerea martirilor săi, Patria! În prezent, nu mai există soldat nedemn să poarte armele şi nici, mai ales, să moară sub arme şi prin arme… Vor face, ultima noutate, din mine un erou. Probabil că nebunia masacrelor este peste măsură de imperioasă, ca să te apuci să ierţi furtul unei cutii de conserve! Ce zic eu? Să-l uiţi! Desigur, avem obiceiul să admirăm zilnic mari bandiţi, a căror opulenţă lumea întreagă o venerează împreună cu noi şi a căror existenţă se dovedeşte de îndată ce o cercetezi mai îndeaproape, a fi o perpetuă crimă reînnoită în fiecare zi, dar aceşti oameni se bucură de glorie, de onoruri şi de putere, hoţiile lor sunt consacrate de legi, în timp ce oricât de departe ai căuta în istorie – şi ştii că o cunosc foarte bine – totul demonstrează că un biet găinar şi mai ales un hoţ de alimente neînsemnate cum ar fi o bucată de pâine, de slănină, sau un boţ de brânză, atrage asupra sa, fără putinţă de scăpare, oprobriul indiscutabil, renegarea categorică a societăţii, pedepsele majore, dezonoarea automată, ruşinea de neispăşit, şi asta din două motive, mai întâi pentru că autorul unor asemenea hoţii e în general un sărac şi pentru că starea lui implică în ea însăşi o ruşine esenţială şi apoi pentru că actul său comportă un soi de tăcut reproş făcut comunităţii. Furtul săracului devine o maliţioasă reluare în posesie individuală a ceea ce-i aparţine, mă înţelegi? Unde am ajunge? Aşa că represiunea miilor de pungaşi se execută sub toate climatele, bagă de seamă, cu o rigoare extremă, nu numai ca un mijloc de apărare socială, dar mai ales ca o recomandare servită tuturor nefericiţilor să stea la locul lor şi în casta lor, nevoiaşi, bucuroşi resemnaţi să crape la nesfârşit de-a lungul secolelor de mizerie şi de foame… Până acum totuşi le rămânea micilor pungaşi un avantaj în Republică, acela de-a fi privaţi de onoarea de-a purta arme patriotice. Dar începând de mâine, această stare de lucruri se va schimba, îmi voi relua locul începând de mâine, eu, hoţul… locul meu în armată… Aşa sunt ordinele… Acolo sus s-a hotărât să se şteargă cu buretele, ceea ce numesc ei «momentul meu de rătăcire» şi asta, bagă bine de seamă, pe considerentul a ceea ce mai numesc ei «onoarea familiei» mele. Ce bunătate! Te întreb, prietene, oare familia mea o să servească de ţintă şi strecurătoare gloanţelor franceze şi nemţeşti, amestecate?… Numai eu singur, nu-i aşa? Şi când voi fi mort, onoarea familiei mele o să mă reînvie? Uite, parcă-mi văd familia, odată războiul trecut… Cum trec toate. Vesel ţopăindu-mi familia pe gazonul verii ce s-a întors, parcă o văd, în duminicile frumoase… Totuşi numai la trei picioare dedesubt, eu, tăticul, foşgăind de viermi şi mai infect decât un kilogram de rahat de 14 iulie, voi putrezi cu toate cărnurile mele dezolate… Să îngraşe brazdele agricultorului anonim, acesta este adevăratul viitor al soldatului! Ah! Prietene! Lumea asta nu-i decât o enormă antrepriză ca să te zvârle dincolo! Eşti încă tânăr. Fie ca aceste minute pătrunzătoare să conteze cât ani întregi! Ascultă-mă bine, prietene, şi nu mai lăsa să treacă acest semn capital cu care sunt împodobite toate ipocriziile ucigaşe ale Societăţii noastre, fără să te pătrunzi bine de însemnătatea lui: «înduioşarea asupra sorţii, asupra condiţiei celui nenorocit»… V-o spun vouă, oameni buni, celor batjocoriţi de viaţă, celor bătuţi, jefuiţi, năduşiţilor din totdeauna, vă previn, când mai marii lumii încep să vă iubească, înseamnă că vor să facă din voi carne de tun. Acesta e semnul… E infailibil. Începe cu dragoste. Ludovic al XIV-lea cel puţin, aduceţi-vă aminte, nu se sinchisea absolut deloc de bunul popor, cât despre Ludovic al XV-lea la fel. Se ştergea la cur cu el. Nu se trăia bine, în timpurile acelea, desigur, săracii n- au trăit bine niciodată, dar nu se puneau să-i măcelărească cu încăpăţânarea şi îndârjirea pe care o găseşti la tiranii noştri de astăzi. Nu există hodină pentru cei mici, ţi-o spun, decât atunci când sunt dispreţuiţi de cei mari care nu se pot gândi la popor decât din interes şi din sadism… Filosofii sunt aceia, bagă bine de seamă cât mai stăm pe aici, care au început să spună poporului tot soiul de poveşti… Lui, care nu cunoştea decât catehismul… Au început, proclamară ei, să-l educe… Ah! Aveau o mulţime de adevăruri să-i descopere! Cât de frumoase şi noi! Cum mai luceau! Rămâneai uluit! Asta e! A început să zică bunul meu popor, asta aşa e! întocmai! Să murim cu toţii pentru asta! El nu cere niciodată decât să moară, poporul! Aşa e el! «Trăiască Diderot» au răcnit şi apoi «Bravo Voltaire»! Iată cel puţin nişte filosofi adevăraţi! Să mai trăiască şi Carnot[1], cel care organizează atât de bine victoriile! Trăiască lumea întreagă! Iată cel puţin nişte băieţi buni care nu-l lasă pe acest bun popor să moară în ignoranţă şi fetişism. Îi arată drumul Libertăţii! îl emancipează! Fără întârziere! Mai întâi toată lumea să ştie să citească jurnalele! Asta e salvarea! Dumnezeii lor! Şi repede! Nici un analfabet! Nu ne mai trebuie! Numai soldaţi-cetăţeni! Să voteze! Să citească! Să se bată! Să mărşăluiască! Să trimită bezele! Cu acest regim, curând bunul meu popor fu gata copt! Atunci, nu-i aşa, entuziasmul de a fi liber trebui să servească la ceva, nu-i aşa! Danton nu era elocvent de florile părului. Prin câteva discursuri foarte bine simţite, din cele care se mai aud şi astăzi, ţi-a mobilizat bunul lui popor cât ai zice peşte! Şi fu prima plecare a primelor batalioane de emancipaţi frenetici! Primii alegători prostiţi şi drăpăluiţi pe care Dumouriez[2] i-a dus să fie găuriţi în Flandra! Pentru el însuşi, Dumouriez, venit prea târziu la acest joc idealist cu totul nou, a preferat în cele din urmă banii şi a dezertat; fu ultimul nostru mercenar… Soldatul gratuit era ceva nou… Atât de nou că Goethe, cât era el de Goethe, sosind la Valmy a rămas cu ochii beliţi. În faţa acestor cohorte zdrenţăroase şi entuziaste care veniseră de bună voie să se lase măcelărite de regele Prusiei, întru apărarea ineditei ficţiuni patriotice, Goethe trăi senti mentul că mai avea încă multe de învăţat. Din ziua aceasta, strigă el, după obiceiul geniului său magnific, începea o epocă nouă! Mie-mi spui? După aceea, cum sistemul era excelent, începură să fabrice eroi în serie, care costară din ce în ce mai puţin, din cauza perfecţionării sistemului. Toată lumea îl găsea excelent, Bismarck, cei doi Napoleoni, Barrés, şi el, ca şi cavalerista Eisa[3]! Religia drapelardă o înlocui prompt pe cea celestă, nor bătrân dezumflat de reformă şi condensat în puşculiţele episcopale. Altădată moda fanatică era: «Trăiască Isus! La rug cu ereticii !», cam rari şi de bună voie, ereticii, oricum. În timp ce acum, aici unde am ajuns, ţipetele hoardelor: «La spânzurătoare cu laşii! Cu neputincioşii! Alfabetizaţi prostovani! Cu milioanele, la dreapta!» produc vocaţii. Cât despre cei ce nu vor să sfâşie, nici să asasineze pe nimeni, pacifiştii împuţiţi, năvăliţi peste ei şi măcelăriţi-i! Omorâţi-i în diverse feluri şi pe săturate! Smulgeţi-le, ca să-i învăţaţi minte, maţele din ei, ochii din orbite şi anii vieţii lor scârboase! Omorâţi-i, legiuni, terciuiţi-i, însângeraţi-i, pârjoliţi-i cu acizi şi toate astea pentru ca Patria să devină mai iubită, mai plăcută, mai blândă. Şi dacă mai sunt printre voi cumva nespălaţi care refuză să înţeleagă aceste lucruri divine, n-au decât să meargă să se-ngroape cu ceilalţi, dar nu în acelaşi loc, ci la capătul cimitirului sub epitaful infam de laşi fără ideal, căci vor fi pierdut nenorociţii dreptul magnific la un fir de umbră al monumentului adjudecatar şi comunal ridicat pentru morţii cuviincioşi pe aleea centrală şi vor fi pierdut de asemenea dreptul de-a culege ecoul ministrului care va veni într-o duminică să urineze la Prefect şi să dea din gură după prânz, deasupra mormintelor…”[4]


[1] Carnot (Lazare), membru al Convenţiei şi matematician francez, născut la Nolay (1753–1823). Este unul dintre creatorii geometriei moderne. Membru al Comitetului salvării publice, a creat cele paisprezece armate ale Republicii şi a conceput toate planurile campaniei; a fost supranumit Organizatorul victoriei. A fost exilat în timpul Restauraţiei ca regicid. (n. tr.)

[2] Dumouriez (Charles François du Périer), general francez născut la Cambrai (1739–1823), ministru al Afacerilor străine în 1792. A câştigat bătăliile de la Valmy, Jemmapes şi a cucerit Belgia. Bătut la Neerwinden (1793) a fost demis de Convenţie şi a trecut la duşmani (n. tr.).

[3] Cavalerista Eisa – eroină franceză care a luptat în Primul Război Mondial (n. tr.)

[4] Louis Ferdinand Céline, Călătorie  la capătul nopții