MOTTO:

                                                          „Aici  e Ordine  și Dumnezeu nu greșește,

                                                            Muscă și berbec, lalea și  stejar nu se împreună.”

                                                                                      Gaustin din Arles

Stau față în față cu nemărginirea și ascult muzica inefabilă a pădurii nebune. Triluri felurite, pe tonalități tulburătoare, se înalță de oriunde ți-ai ciuli urechile. În salcâmii de sub sat e o zarvă de nedescris. O pereche de șoimi dunăreni a luat cu asalt un cuib de ciori și, în cele din urmă, i-a alungat pe foștii proprietari.  Care croncone întruna și nu-i slăbesc neam pe agresori, bătălia  continuându-se în aer, un spectacol mai dihai ca în Ucraina, zău că nu exagerez ! Privesc cu viu interes scena aproape  sângeroasă și deodată mă pomenesc reflectând altfel la multiculturalismul atoatebiruitor. Chiar, organizațiile  caritabile ar face  bine să se preocupe și de soarta bietelor animale astfel încât să se  evite asemenea situații conflictuale. De pildă, ca și în cazul bipezilor,  încrucișările ar  trebui  extinse  dincolo de regulile  stabilite cândva de o natură rigidă și anacronică, devenite  desuete între timp. De pildă, de ce să nu se împerecheze o grivă cu o  prepeliță? Sau o barză cu o gâscă? Ori un tigru cu un leu, un bou cu o girafă, o antilopă  cu un porc și fel de fel de alte variante luate câte n? Lanțurile trofice  s-ar lungi, iar rata de viață a sărmanelor patrupede, târâtoare și zburătoare ar crește  vertiginos. Armonia ar îmblânzi lupta acerbă  pentru supraviețuire și paradisul ar pogorî nestingherit pe mingea de pământ. A venit vremea ca necuvântătoarele să-și imite stăpânul, care, ușor, ușor s-a vindecat de prejudecățile rasiale și s-a multiculturalizat cu premeditare. Odinioară, Abraham Lincoln era în stare să declare ceva oribil: „Ce-mi doresc mai mult e separarea rasei albe de cea neagră!”[1] Cum s-a ajuns aici? Simplu: „Motivul deformării părea limpede: decăderea rasei albe, îngăduința față de barbarii consideraţi capabili să regenereze popoarele abulice, cretinizarea plebei prin televizor, trădarea elitei care preacurveşte, inversarea frumosului cu urâtul, a adevărului cu falsul, a binelui cu  răul.”[2] În  pofida  corului noii arii a corectitudinii politice, te întrebi  fără să stai pe gânduri: „Dacă nu există aptitudini rasiale înnăscute, atunci cum poate fi explicat faptul că civilizația dezvoltată de oamenii albi a făcut uriaşele progrese cunoscute, în  vreme ce acelea ale oamenilor de culoare au rămas în urmă, unele la jumătatea drumului, altele lovite de o întârziere care numără mii sau zeci de mii de ani?”[3] S-a așternut o liniște aspră și apăsătoare, nimeni nu se încumetă să răspundă… În definitiv, și tăcerea e un răspuns. Nu foarte demult, în Vestul Sălbatic răsuna  un strigăt înfiorător: „Ucideţi-l pe indian ca să salvați omul din el !”[4] Ori: „Îi urăsc pe indieni, sunt un popor  de animale cu o religie sălbatică.”[5] Nici în Europa lucrurile nu difereau, Victor Hugo susținând  că, „«albii au transformat negrii în oameni». Azi, pentru această zicere înțeleaptă, Victor, poetul nostru național, ar fi spânzurat cât ai zice pește.”[6] Șirul nesfârșit de încrucișări etnico-cromatice îi îngrijorează pe muIți, de exemplu, „văzând  cum Franța se modifică genetic. Aşteptaţi puțin, aceste noi populații şi-o vor trage între ele, precum barbarii  de pe vremuri, pregătind această ţară străveche pentru un nou tur de stadion. Bun, s-ar putea să facă asta în mijlocul celei de-a nu ştiu câta extincţii a speciilor sau sub o pătură de cenușă radioactivă…”[7] Sumbră perspectivă… Tabloul acestui Homo mixtus nu-i tocmai  privelișea ideală, dimpotrivă: „Puştoaice diafane, cu plete aurii curgând râu, gâlgâiau obscen înghițind enorme falusuri strașnic umezite. Dădea clic, îşi înghițea ocările. Un Occident târându-se în noroiul înjosirii finale, Omul Alb, emasculat, îngăduind acestor jivine să-i pângărească surorile şi logodnicele – cel mai rău era că acestora din urmă începuse să le placă şi că umilirea lor îi desemna pe adevărații învingători.”[8] Comunitatea internațională  nu-i decât o „cloacă  planetară”  în care „bocitoarele mediatice” au pus la cale  „șușaneaua  antirasistă care-i tulbură pe oamenii inocenți”[9], împinși la pierzanie cu sloganuri  creative în strâmtele lor „locuințe sociale”, „unde turma de credincioşi merge să înfulece, să se uite la meciuri, să se reguleze, să primească alocații…”[10] Indiferent de pigmentul pielii sau de zeul venerat în templul rugăciunii religioase, îl completez eu pe scriitorul rus mutat la Paris…

Mă scutur de gândul deloc pe placul  milițienilor „Justei Cauze” și mă holbez pe mai departe la încleștarea  dintre perechea  de șoimi dunăreni și cea de ciori deasupra unui cuib incert și provizoriu… Lupta nu cunoaște istov, nimeni n-are de gând să cedeze, iar de undeva, nu din apropiere, deslușesc glasul anacronic și  incorect politic al francezului Gustave Flaubert: „Vai, rasa! Cât de mult cred în ea! Dar rasă! Sângele aristocratic  nu mai există, s-a isprăvit”[11]… Ei și, ce mare scofală, oricum se degradase ! ricanează grosul plătitorilor de taxe și impozite pe prostie…

          Epilog:

            „Capre și trandafiri își făceau ochi dulci în jurul meu

            iar eu, speriat, am strigat – Ai milă, Doamne!

            un asemenea păcat nu e permis.

            Dumnezeu auzi, își puse palma dreaptă între ele

            O, lume, salvată de la  a doua Gomora !”

                                      Gaustin din Arles


[1] Citat în cartea lui Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[2] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Winston Churchill, citat în cartea lui Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[6] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Citat în cartea lui Andreï Makine, Dincolo de frontiere