MOTTO:

                              „Soarele  coborâse  acum  departe,  dincolo  de  amiază,  pe  pământ  mirosea  a  ars,  se  instala  melancolia  de  seară,  când  fiecare om singuratic ar vrea să se ducă la un prieten sau pur şi simplu  în  câmp,  pentru  a  cugeta  şi  a  umbla  printre  ierburile  amuţite, liniştindu-şi astfel viaţa turburată peste zi.”

                                                                        Andrei Platonov, Cevengur

Stau pe malul Dunării și învălui cu privirea zarea senină. În jurul meu e liniște, doar păsările cerului și viețuitoarele pământului se mișcă de colo-colo, fără să se sinchisească de mine. M-au luat ca pe unul de-al lor, se pare… Le urmăresc fiecare mișcare și le ascult țipetele, mai moi, mai ascuțite și mă căznesc să le înțeleg vibrația. În definitiv, „contemplarea înseamnă a învăța din afara ta.”[1]  Ehe, și câte am buchisit din exercițiul ăsta devenit  o a doua natură ! De undeva, de departe, dintr-o altă solitudine, poetul îmi ține isonul…

            „Sunt atât de singur

            încât aud lângă mine

            vidul spărgându-se

            în tăceri de lună plină.

            Sunt atât de singur

            încât marea vuiește

            în tâmpla mea spartă

            tăceri albe de spumă.

            Sunt atât de singur

            încât și amintirile

            mi-au plecat departe,

            și din tot ce-a fost

            nimic și totul

            ne desparte.

            Sunt atât de singur

            încât în sufletul meu

            ca într-o genune,

            se aud căzând

            cu încăpățânare

            și constanță chinezească,

            picături de

            nimic…

            nimeni…

            nimic…

            nimeni…”[2]

Mă scutur de stropii porniți să-mi înece amintirile și-o iau agale printre plopii albi, de luncă. Parcă mi-ar șopti ceva, în taină, parcă… Îmi ciulesc urechile, doar, doar le înțeleg graiul. „Pentru el, vorba omenească era ca foșnetul pădurii pentru pădureni”[3], am citit undeva și m-am trezit, nu știu de ce, repetând straniile cuvinte. O vulpe se arată  nepăsătoare la distanță, mă cercetează plictisită și-mi întoarce fercheșa coadă. Un fazan își strigă dintr-un tufiș perechea… Pe luciul apei plutesc cârduri de cormorani, nerăbdători  să-și umple gușile cu plevușca imprudentă… Deasupra, două berze se lasă purtate de adierile vântului primăvăratic și desenează cercuri largi… Iarăși mă îmbrâncesc înlăuntru-mi cărțile desfoiate cândva… „A poruncit Dumnezeu ca râurile să facă peşte care să înoate în adânc, şi păsări care să zboare în tăria cerului. Şi unele şi altele au fost făcute să plutească în stihiile lor. A mai poruncit Dumnezeu  ca pământul să facă suflet viu – patrupedele. Până la căderea în păcat, jivinele le-au fost supuse lui Adam şi Evei. Se poate spune că iubeau oamenii. Dar acum – doar în cazuri rare, parcă s-a stricat tot.”[4] Cumplita stricăciune s-a întins ca o pecingine și nu mai e chip s-o oprim, înaintează, înaintează săpând în fiecare dintre noi hăuri nevindecabile. De ce, Doamne, ai dat dezlegare la mârșăvie și la fățărnicie, de ce? De sus nu-mi răspunde nimeni… Fiindcă „omul se trage din  vierme, iar viermele e un mic tubuleț înfricoșător în care nu se află altceva decât pustiu, întuneric și duhoare”[5], aud deodată și cad pe gânduri. Cum l-aș mai sudui pe diavolul ivit din aburii fluviului adâncit  în mistere nedeslușite vreodată… Îmi stăvilesc pornirea, căci, „de multe ori mi-a părut rău de vorbele pe care le-a rostit gura mea, dar de tăcere nu mi-a părut rău niciodată.”[6] M-am înțelepțit îndestul ca să mă hărțuiesc cu destinul, Jacques fatalistul nu se dezlipește de mine orice s-ar întâmpla. Ursitoarele mi l-au hărăzit frate siamez și de atunci hoinărim împreună pe coclaurile vieții.  Greșind cu duiumul sau dimpotrivă, bucurându-ne și întristându-ne deopotrivă, însă cine are purtare de înger, cine ? Remușcările mă ating arar, deoarece n-am lăsat rațiunea să-mi stâlcească inima, dar nici inima  să-mi  surpe rațiunea. Mi-am zis de la început, avându-l dascăl pe un englez celebru[7], că:

          „Râzând,
          Rişti să pari nebun.
          Plângând,
          Rişti să pari sentimental.
          Întinzând o mână cuiva,
          Rişti să te implici.
          Arătându-ţi sentimentele,
          Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
          Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
          Rişti să pierzi.
          Iubind,
          Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
          Trăind,
          Rişti sa mori.
          Sperând,
          Rişti să disperi,
          Încercând măcar,
          Rişti să dai greş.
          Dar dacă nu rişti nimic,
          Nu faci nimic,
          Nu ai nimic,
          Nu eşti nimic.”

Măcar am riscat, restul e deșertăciune… Ce domol curge Dunărea,  aidoma astăzi ca și ieri, ca și alaltăieri…


[1] Andrei Platonov, Cevengur

[2] Dan Ioan Panțoiu, Picătura chinezească

[3] Andrei Platonov, Cevengur

[4] Evgheni Vodolazkin, Laur

[5] Andrei Platonov, Cevengur

[6] Arsenie cel Mare, în Laur (Evgheni Vodolazkin)

[7] Rudyard Kipling, Riscul