Plec la Râmnicu Vâlcea. E sâmbătă dimineața, 12 noiembrie 2016. Toamna apune blând peste România. Privesc prin geamul mașinii peisajul din jur. Ce țară frumoasă avem ! exclam asemenea unui copil abia scos în lume.
Intru în curtea Episcopiei Râmnicului și am senzația că pășesc în Rai. Liniște, smerenie și flori, multe și viu colorate. Arhiepiscopul Varsanufie ne dă binețe și ne invită în biserică. Îl cercetez curios și oarecum cuvios: este înalt și arătos, cu o barbă lungă și îngrijită. Are părul prins în vârful capului, aidoma galezului Bale, fotbalistul.
Amfitrionul Dinu Săraru ne întâmpină cu aceeași vitalitate tăioasă. A mai slăbit, dar nu și-a pierdut aerul de boier oltean.
Se ivește și academicianul nonagenar Constantin Bălăceanu Stolnici (laureatul marelui premiu), sosit de la Sibiu, de la nu știu ce eveniment. Calcă anevoie, sprijinit în baston, însă vocea nu i s-a veștejit. Din ce vremuri vin oamenii aceștia ? mă întreb prins între pereții împodobiți cu chipuri de sfinți.
Părintele Fundației Naționale pentru Civilizația Rurală „Niște țărani” decernează premiile anului 2016. Diploma pentru publicistică socială îmi revine mie, ca recunoaștere, cică, a „remarcabilei radiografii a universului rural românesc” prin antologia Suflet în exil. Primesc diploma, îi strâng mâna scriitorului din Slătioara, mulțumesc sfios asistenței și mă retrag într-un colțișor al lăcașului. Vorbele mele ar fi prisosit.
Am senzația că m-am întors în timp, într-o altfel de istorie, în care românismul era o virtute, iar nu o crimă de lezglobalizare corporatistă. Sfântul Nectarie ne veghează de undeva, de sus, prin geamlâcurile palatului episcopal, îl simt în fiecare lumânare aprinsă.
Plec spre casă. Aș lua-o înspre Islaz, să dăruiesc acest premiu bunicilor mei, Elisabeta și Florache Oancea, în semn de recunoștință, dar ei s-au dus pe veci. „Să pui mâna pe carte, să nu rămâi prost ca noi, talpa țării, învață ca să ajungi domn la oraș !” îmi repeta tata-mare când mă ridicasem la vârsta adecedarului și nu numai. Îl aud mereu, i-aș spune atâtea, însă nu mai e… Și atunci cui să las placheta și diploma, unde mai găsesc niște țărani asemenea lor ?
