Ieri plecam din Islaz, după visul acelei superbe seri petrecute în sala cinematografului din Turnu Măgurele, iar astăzi sunt în drum spre… Suceava. Diseară am o întâlnire cu iubitorii de carte de acolo, nu singur, ci împreună cu Andrei Marga, Florentin Țuca și Ionuț Cojocaru.
Ziua se arată luminoasă, cerul ne zâmbește din străfundurile azurii, ce mai, o vreme ideală de traversat țara din sud și până în nord ! Intrați pe autostradă, ne-am și trezit în apropierea Bacăului, o clipită mi s-a părut distanța ce altădată îmi crea insomnii. Urcăm spre Moldova de Sus și totul se schimbă – peisajul, oamenii, casele… A, și reclamele înșirate de-a lungul șoselelor. Bunăoară, la Cumpărătura (ce risipă de inspirație să numești astfel o localitate !), o firmă producătoare de acoperișuri pentru imobile ne asigură că atunci „când ești bine acoperit, ești liniștit”. Pe naiba, e tocmai invers ! Păi, serviicile noastre secrete ne-au blagoslovit cu atâția acoperiți încât abia mai respirăm și cum dracu’ să fii liniștit ?! Chiar așa, cică suntem entitatea statală cu ăi mai mulți agenți pe cap de locuitor… În fine, mă scutur de gândul ghimpos și rămân perplex. Pe o furgonetă parcată în dreptul unei porți, citesc și pufnesc în râs: „Jos Mafia din Poliția română !” „Bă, că zici Mafie sau Poliție e totuna !” strigă un zurbagiu dintr-o limuzină bengoasă. Eu mă întreb însă dacă proprietarul autovehiculului pornit împotriva „caraliilor” mai are permis de conducător auto, nu că și voi ați fi curioși să aflați ? Deocamdată, n-am cui să cer lămuriri, poate la întoarcere voi opri la postul de poliție din satul cu pricina… De n-or fi pe teren.
În zare, deslușesc silueta blocurilor din fosta cetate de scaun a marelui Ștefan, adesea caricaturizat în clipurile publicitare scornite să ne schilodească ființa națională. Eroii istoriei noastre vechi au devenit subiecte de bășcălie în epoca asta smintită a tiktokizării globale. Nu-mi înghit bine dumicații de lehamite că am și ajuns la hotelul „Balada”. Mă gătesc cu straie de nuntaș și țuști la „Casa cărții”, adică la una din librăriile „Alexandria” , amplasată în buricul urbei. Gazdă ne este Dan Alexandrescu, un tip care se încăpățânează să creadă că, nu, cititul nu dăunează grav sănătății ! Încercați, dară ! Încăperea, mirosind a rafinament, se umple și între cei prezenți o recunosc și pe Simona, o fostă colegă de liceu. „Nu ne-am mai văzut din curtea școlii”, remarcă concitadina mea de demult tare și încercăm un dialog șubred.
Ora sorocită începerii evenimentului ne fixează pe scaune și filosoful Andrei Marga își prezintă a mai recentă operă, Noua criză a Europei, cu un mesaj provocator: „În raport cu orice altă epocă, lumea în care trăim este diferită. Concentrări de putere industrială, tehnologică și militară mai mari ca oricând, afirmarea civilizațiilor Asiei, tehnologii radical noi, bazate pe inteligența artificială, biologia sintetică și mecanica cuantică, expansiunea fake news-urilor schimbă lumea. Nu doar în detalii, ci în organizări și decizii care afectează viețile oamenilor.
Pe acest fundal istoric, Europa a redevenit problemă. În vreme ce alte continente urcă, prin dezvoltare și performanțe, continentul nostru a intrat într-o nouă criză. Ceea ce am anticipat în cartea The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2011) în materie de dificultăți ale Uniunii Europene s-a confirmat din plin – la ele adăugându-se, după cea mai lungă perioadă de pace, războiul de pe continent și debusolarea de astăzi.
Nu este pentru prima oară când Europa le solicită europenilor să-i gândească destinul. În definitiv, după Primul Război Mondial, Europa a pierdut întâietatea economică, politică și militară în lume. Al Doilea Război Mondial a însemnat catastrofa ei și intrarea sub controlul unor supraputeri. Acum, supraputerile care decid soarta lumii sunt în afara continentului. Europa pare a se mulțumi cu părăsirea proiectului de unificare pe baze democratice, care punea în mișcare țările și domeniile, cu administrarea a ceea ce este și trecerea la înarmare.
Europa plătește azi costuri mari nu ca urmare a înaintării raționalismului bazat pe științe, cum susținea Oswald Spengler în Declinul Occidentului (1923). Una dintre observațiile mele este aceea că Europa, în loc să-și păstreze receptivitatea la argumente, pe care i-o și pretinde raționalismul din care se revendică, a intrat în criză – criză de raționalitate, criză de legitimare, criză de motivație, criză de creativitate, criză a înțelegerii și practicării democrației și, în fond, o criză de identitate. Acum, de identitatea ei culturală, care a marcat lumea, se abuzează, fără să se înțeleagă ceea ce este și ar trebui să devină cu adevărat Europa. Ceea ce numim Europa unită are viitor sub condiția unei reconstrucții, a refacerii structurilor ei, până la nivelul la care se iau deciziile – cu cât mai devreme, cu atât mai bine”. Îl ascult cu atenție, asemenea studentului de altădată, uimit de vitalitatea profesorului și de memoria-i prodigioasă, de vastitatea-i culturală și de adâncimea reflecției sale atoatecuprinzătoare. De unde o avea atâta entuziasm ? mă mir cu îndreptățire, știindu-l implicat în atâtea proiecte nu numai academice.
Îi urmează la microfon Ionuț Cojocaru, dascăl de Istorie la Institutul Politehnic din București, de care habar n-aveam că există, deși publicăm pe același blog, la Ion Cristoiu. Deloc surprinzător, deoarece eu nu frecventez nicio astfel de rețea, rămân pe vecie omul printului. N-a venit cu mâna goală, ci cu Turcia de la Atatürk la Erdoğan și Colonizatori în colonie. Și, da, „de ce nu suntem așa cum ne dorim, ca stat? De ce nu ne ies planurile asumate? De ce avem o clasă politică ruptă de realitățile cotidiene? De ce avem politicieni fără meserie sau plagiatori? De ce nu reușim să trimitem în Parlament oameni patrioţi, oameni care cunosc România și realitățile cu care se confruntă? Cum să-și iubească reprezentanții noștri țara, dacă nu-i cunosc istoria? De ce nu ne asumăm ceea ce suntem și, parcă ruşinați, căutăm modele doar în alte societăţi? De ce luăm decizii de neînțeles doar din teama de a nu supără partenerii euro-atlantici? De ce nu mai avem politică externă? Cum facem să creștem România? De la ceea ce am realizat, de la proiectele reușite sau ideile pentru care ne-am sacrificat ca țară am ajuns într-un punct în care cei mai mulți suntem nemulțumiți. Oare ce ne mulțumește în România?”[1] Înghit în sec. Mă căznesc să izbutesc un răspuns cumsecade… O fi altcumva dincolo de Marea Neagră, mă hazardez la închipuiri deșarte, însă nu-i, mă luminează dascălul, cu un pumn de alte interogații: „Turcia de azi este europeană sau orientală? Se pot îmbina cele două ideologii politice diametral opuse într-un stat condus autoritar de către R.T. Erdoğan? Ce (mai) are Turcia în comun cu valorile europene? Ce rol joacă islamul în societatea turcă? Se mai poate vorbi de integrarea Turciei în UE sau deja acest proiect rămâne o amintire pentru istorie? Este Turcia statul care poate reprezenta un model pentru lumea islamică? Punte între Asia și Europa, statul turc și-a asumat o poziție de independență în privința alianțelor de securitate cât și al politicii externe. A reușit actualul președinte turc să modeleze societatea turcă după ideile sale? Centenarul Turciei reprezintă un moment de mândrie dar și de reflecție despre istoria tumultuoasă și alambicată a turcilor. Mai sărbătoresc turcii la 100 de ani realizările lui Atatürk sau sunt mai degrabă atașați de ideologia neo-otomanistă? Primul președinte a înființat Republica pe baza valorilor europene luând măsuri dure pentru perioada aceea (desființarea Califatului, schimbarea alfabetului, transformarea Sfintei Sofia în muzeu), iar cel de-al doilea este vocea celor nemulțumiți și tăcuți care nu percep reformele lui Atatürk ca fiind benefice pentru societatea turcă. Actualul președinte le-a redat turcilor speranța măreției, speranța revenirii țării lor la influența avută în vremurile de glorie ale Imperiului Otoman. Transformarea, din nou, a Sfintei Sofia în moschee i-a făcut pe adepții lui Erdoğan să facă o comparație între el și Fatih Sultan Mehmet. Doi președinți diferiți, doua viziuni diferite și o societate care s-a săturat să stea la Porțile Europei. Dacă primul președinte a reușit să contruiască o țară și oferă o direcție, trecutul măreț al Imperiului Otoman a fost folosit de actualul președinte pentru a-i schimba macazul. Periplul nostru pleacă de la dezintegrarea Imperiul Otoman la întemeierea Republicii Turcia și ajunge până la Turcia de azi, condusă autoritar de către Recep Tayyip Erdoğan. Sunt aspecte pe care le-am analizat în acest volum. Ambii președinți ai Turciei însumează 36 de ani din istoria de 100 de ani„[2]. Vasăzică, nu-i simplu neam să conviețuiești într-o asemenea lume… Trăiesc un moment de revelație sorbindu-i cuvintele de întâmpinare la volumele sale și promit să-l provoc la un interviu ce-și va găsi găzduire în Lumea de azi (partea a patra), deja urnită.
Inevitabilul se produce și, din spectator, mă transform deodată în rostitor, o pledoarie pentru ultimele apariții editoriale – Spovedania unui avocat, Am fost cândva procuror și Cartea Islazului meu. Din adâncul memoriei năvălește o amintire de demult, de prin 1974, anul întâii mele descălecări pe aceste plaiuri mitologice. Venisem în expediție – Săgeata Turnu Măgurele se chema grupul de turiști de lapte – și am colindat, vreme de două săptămâni, meleagurile împodobite de domnitorii moldoveni cu mănăstiri și legende ca niciunde altundeva. Iar într-o după-amiază am vizionat la un cinematograf din capitala de județ filmul Cat Ballou, cu Jane Fonda și Lee Marvin în rolurile principale. Actorul îl interpreta pe un pistolar de temut picat în patima beției și retrezit la faima de altădată după o luptă nemiloasă cu el însuși ce-mi stârnește și azi emoția. Chiar, parabola lui s-ar nimeri de minune României, căzută în prelungă mahmureală, una fără tratament, din nefericire. Desigur, nu mi-o doresc pistolar, piei, drace !, ne este suficient un gangster planetar cu meclă trumpistă! Eu o visez oleacă mai demnă și mai decisă să-și apere bruma de suveranitate, atât ! Lângă mine, cei doi antevorbitori sporovăiesc întruna !! Să-i trag de urechi, să nu-i trag, să-i dojenesc pedagogic ? Nepoliteții nu trebuie să-i răspunzi cu nepolitețe, așa încât îmi continui excursul…
Florentin Țuca, un om de-al locului, încheie prima repriză a intervențiilor în stilu-i caracteristic: dezinvolt, pedant și convingător ca un avocat pledant cu ștaif, o plăcere să-i fii în preajmă!
Ne tragem o țâră sufletul și ne pregătim să potolim setea celor iscoditori și, slavă Domnului !, n-au fost puțini. La început mai timizi, însă s-au scuturat repejor de trac și dialogul s-a rostogolit aidoma râului Putna, cu învolburări și candoare, cu prăvăliri și molcomie. Seara s-a isprăvit pe nesimțite și noaptea ne-a înghițit de-a valma, condeieri și cititori…
P.S.: Puteți accesa înregistrarea evenimentului la adresa: https://share.google/2ZaiwNk82nK50TBIu
[1] Ionuț Cojocaru, Colonizatori în colonie
[2] Ionuț Cojocaru, Turcia de la Atatürk la Erdoğan
