S-au revărsat zorii. Mă uit pe geamul ferestrei. Cerul este gri, cu mici pete albicioase. Iarna și primăvara se ciorovăiesc încă, la fel ca-ntotdeauna în martie…
La 10:30 cobor din cameră și-l aștept pe Florentin Țuca să ne răsfețe cu un periplu de vis prin ținutul său de baștină. Întâia destinație e mănăstirea Dragomirna, la o aruncătură de suliță de Suceava. Maica stareță, o femeie în floarea vârstei, ne întâmpină în poarta cetății-biserică și ne introduce în tainica poveste a sfântului lăcaș pe cele șapte trepte ale credinței. O urmărim, fascinați de vorba-i scânteietoare și tâlcuitoare, adesea haioasă, o ființă asupra căreia Atoateputernicul a picurat din harul Său, binecuvântat fie !
Cât despre obiectivul vizitat, „o operă de artă, un minunat monument îi conduce privitorului gândul la creatorul acestora, la cel care, călăuzit de lumina Duhului Sfânt, a întors spre cer, frumos înmulţit, talantul sădit de Dumnezeu în sufletul său. Artistul dăinuie prin urmele lucrului său şi darul de a crea, pe care el l-a primit și l-a lucrat, rămâne în veşnicie. Adevărat este că și el mort este mai viu decât cei vii, dacă îi este cinstită memoria.
Uimirea și încântarea care îl cuprind pe credinciosul pelerin la vederea frumoasei și zveltei biserici mari a Mănăstirii Dragomirna îl duc cu gândul la un ctitor, la cel hărăzit de Dumnezeu cu darul de a deveni și el creator. Tot cel care pășește printre ziduri de cetate, urcând treaptă cu treaptă spre a se bucura de darurile Duhului Sfânt, se închină sfios și cucernic la mormântul mitropolitului Anastasie Crimca, intrând astfel în comuniune peste veacuri cu cel care și-a adus toate cele ale sale jertfă Dumnezeului Celui Viu în nestinsul imn liturgic «Ale Tale dintru ale Tale…».
Crimca și-a pus toate darurile primite la picioarele lui Hristos, remarcându-se în viața socială, politică, culturală și economică a Moldovei. Chipul luminos al marelui mitropolit al Moldovei, rod al unei înalte trăiri duhovnicești izvorâte din dragostea de Dumnezeu şi de semeni, se ivește dintre file de manuscris. Indisolubil legat de Mănăstirea Dragomirna, numele mitropolitului Anastasie Crimca se regăsește în studii de specialitate, în care este prezentat ca artist, ctitor de locașuri sfinte și păstor de suflete. În muzeul mănăstirii, vlădica Anastasie apare reprezentat cu o atitudine smerită, îndemnându-și privitorii la rugăciune.
Locul naşterii mitropolitului Anastasie este importanta cetate a Sucevei. Tatăl lui, lon Crimca, era un negustor bogat, iar mama sa, Cristina cneaghina, provenea din familiile boierești ale Moldovei. Anastasie Crimca a moştenit de la părinţii săi iubirea de cele sfinte şi interesul pentru carte, pe care le-a dezvoltat la un alt nivel, cel al operei de artă.
Ilie Crimca – după numele de botez – s-a născut la mijlocul secolul al XVI-lea. Având o mare dragoste pentru știința cuvintelor și fiind dăruit cu o minte pătrunzătoare, a deprins toate învăţăturile vremii sale. Prin nevoința de a învăţa și cu ascuţimea firii, copilul Ilie își însuşeşte o educaţie aleasă, învățând limbile vechi (slavona și latina).
Încă din tinereţe a avut înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, ca izvor al înțelepciunii, după cum învață Înțeleptul Solomon: «Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea și stăpânirea de sine». (Pildele lui Solomon 1,7) (…)
Pentru că avea un bun nume în fața Domnului Țării Moldovei și fiind însufleţit de dorinţa de a trăi în lumea sihaştrilor din apropierea Cetăţii de scaun a Sucevei, Ilie Crimca îl roagă pe domnitor să-i schimbe moșia Unguraşi cu moșia Dragomirești, care era vestită pentru viaţa frumoasă a pustnicilor din jurul schitului de acolo şi pe care viitorul ierarh va construi Mănăstirea Dragomirna. (…)
Recunoscându-i înțeleapta chivernisire şi purtare de grijă pentru Biserică și pentru popor, Movileştii îl consideră și ei,la rândul lor, vrednic de a fi reales episcop. Din 12 mai 1606, Anastasie Crimca a revenit pe scaunul episcopal, de data aceasta la Roman, pentru a urca din 23 februarie 1608, după moartea mitropolitului Teodosie Barbovschi, pe scaunul mitropolitan al Moldovei, păstorind până la moartea sa, în 1629.
Începutul păstoririi Bisericii Moldovei coincide cu finalizarea lucrărilor la biserica mare de la Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. Familia Stroici l-a sprijinit pe episcopul de Roman, Anastasie Crimca, să devină mitropolit, prin influenţa pe care membrii ei o exercitau asupra familiei domnitoare a Movileştilor, şi i-a pus la dispoziție bogate resurse financiare pentru ridicarea impozantei biserici.
Luca Stroici, «marele ctitor», a conceput şi a pus în practică constituirea şi înzestrarea acestui locaș de cult. Mare logofăt, personalitate de excepţie a Moldovei medievale, Luca Stroici a avut un important rol politic și cultural, aflându-se mai bine de un sfert de veac în fruntea Sfatului domnesc, dominându-i pe boierii contemporani prin erudiţia sa, semnând documentele cancelariei domnești cu litere latine.
Deşi istoria orală a atribuit construirea mănăstirii Dragomirna în totalitate mitropolitului Anastasie Crimca, totuși Apostolul de la Vienaconţine mărturia mitropolitului, prin care îi este recunoscută calitatea de «mare ctitor» lui Luca Stroici. Acest mare dregător a susținut, în secret, cu «toată averea sa» ridicarea mănăstirii, atrăgând nemulțumirea propriului fiu, lonaşcu Stroici.
Luca Stroici a avut grijă de ctitoria sa şi după moarte, venind la slujbă şi cerându-le călugărilor să-și respecte programul de rugăciune, după cum ne relatează mitropolitul Petru Movilă”[1].
Ieșim altcumva din Pridvorul Domnului și privirea mi se agață duios de răzorul cu ghiocei înfloriți, un tablou pe care-l lipesc de inimă, cât să mă ferească de urâțenia lumii de dincolo de zidurile fortificației moldave. Gazda ne invită la o gustare în încăperea primirii oaspeților și ne roagă să lăsăm în cartea de onoare a așezământului de credință ortodoxă urmele trecerii noastre pe aici. Mă strâng tot în stilou și astfel cerneluit mă pictez sufletește pe coala sacrosanctă și ne semnăm cu toții: Florentin, Mircea, Bogdan și eu. Primim și darurile gazdelor – un borcan cu zacuscă, altul cu dulceață de căpșuni și o sticluță cu palincă. Mulțumim cu smerenie, ne închinăm creștinește și o luăm către Vârful Câmpului, satul colegului meu de barou și întâia așezare botoșăneană când treci din județul Suceava. Casa bunului prieten, altminteri curată și primenită cu veșminte moderne, suferă în tăcere după ce și-a pierdut suflarea omenească, niște pereți lipsiți de viață și roși de amintirile vii până mai adineauri. „Timpul s-a împlinit, socotelile s-au încheiat nici mai devreme, nici mai târziu…” , citesc pe un bilețel înrămat gândul ultim al mamei amfitrionului și mă strâng înlăuntru-mi… Ciocnim un pahar cu șampanie și ne grăbim să ajungem la Ionășeni, unde ne vom întâlni cu Valeriu Iftime, la un prânz stabilit dinainte. Până la sosirea sa, îl cunosc pe nonagenarul Aristide Zub (fratele mai mic al academicianului Alexandru Zub), cândva directorul școlii urmate de Florentin. Dintru început îmi dăruiește volumul său, Vârful Câmpului. Vatra de lumină, în care ni se destăinuie cu o undă de tristețe: „Ca peste tot, și satele de pe valea Siretului şi-au scris adeseori istoria cu sânge. Sunt consemnate repetate incursiuni de prădăciune ale tătarilor, cazacilor etc. (1512, 1520, 1650, 1675). Se crede că Ioan Albert, în anul 1497, a dus lupte cu moldovenii lui Ştefan cel Mare aici, pe valea Siretului.
Incursiunile repetate ale popoarelor migratoare, războaiele cu turcii, polonezii, tătarii etc. i-au determinat pe săteni să schimbe locaţia satelor, retrăgându-se de pe valea Siretului spre pădure, aşa s-a întâmplat cu satele Dobrinăuţi și lonăşeni din comuna Vârful Câmpului. Poziţia geografică a satelor, pământul generos, fertilizat de aluviunile Siretului, pădurea ce cuprinde toate satele, existența unor vechi și importante drumuri comerciale ce duc spre Suceava și mai departe spre Transilvania, oraşele Siret – Rădăuţi Bucovina – Cernăuţi – Lvov; Dorohoi – Rădăuţi Prut – Hotin; Bucecea – Botoşani – lași – Chişinău, vrednicia unei populaţii eterogene, alcătuită din bucovineni, ardeleni, localnici, explică chipul frumos al satelor comunei Vârful Câmpului”. Ce minunăție de om ! Blajin, dar impunător, profund și scotocitor, un depozitar al memoriei împrejurimilor, autor de monografii locale, icoana dascălului de odinioară, Dumnezeu să-l înveșnicească ! Ei sunt eroii noștri anonimi, prin osârdia lor România a ieșit din prăpastia analfabetismului prăsit de capitalismul antebelic (în 1947, procentul neștiutorilor de carte reprezenta 60 la sută, la o populație rurală de… 80 la sută !) și s-a emancipat în numai câteva decenii de construcție socialistă, să nu ne ferim de adevărul acesta! De aceea și recunoștința mea pentru neasemuiții educatori ai nației aflate mereu și mereu supt vremile pângărite de lichelele cu toptanul!
Tocmai când ne înfierbântaserăm în discuțiile deloc corecte politic, a apărut și președintele Consiliului județean Botoșani, pe care îl cunosc de la un meci de old boys disputat prin 2018 la Baia Mare, eu fiindu-i adversar la FC Prietenia. Ne-am amintit de partida câștigată de ei, am chibițat pe teme fotbalistice și am mulțumit pentru bucatele alese, ca orice oaspeți răsfățați culinar. Înainte de a ne despărți, amfitrionul ne-a poftit în grajdurile de cai, ehe, ce mai revelație ! Și ce animale de rasă, și ce priviri umane, umede, sensibile, tulburătoare, încremenitoare! Abia acum am priceput pe de-a-ntregul povestioarele despre relația specială dintre om și ființa cabalină, păcatele mele !
[1] Ștefan Sorin Gorovei și Maria Magdalena Szekely, Dragomirna, istorie, tezaur, ctitori
