Somnul se lipește anevoie, mi se învălmășesc în cap fel de fel de secvențe, de întâmplări, de replici adunate peste zi. Cum să le alung, cum să-mi recapăt liniștea nocturnă? Dimineața mă prinde cam nedormit, însă trag de mine, azi sunt supus unui program încărcat.
Întâi și-ntâi, am o înregistrare la TV Bucovina, la propunerea managerului postului, cândva și el procuror, dar mult mai recent. Moderatorul, Relu Gavrilă, mă ține pe teren aproape un ceas, răstimp în care i m-am confesat îndestul și nesfielnic. Îmi place nespus graiu-i dulce și melodios, nepervertit de influențele apusene… Mă străduiesc să explic telespectatorilor că Justiția nu-i însărcinată să instaureze dreptatea, ci să stabilească adevărul judiciar rezultat din interpretarea logică și imparțială a probelor, să nu-i amăgim pe oameni cu cai verzi pe pereți ! Orice hotărâre judecătorească trebuie să fie legală și temeinică, nicicum dreaptă ! Sigur, e ideal ca dreptatea să coincidă cu adevărul, însă nu-i totdeauna astfel !
Pe la prânz, mă strecor grăbit în sediul Universității „Ștefan cel Mare”, la simpozionul „Confucius și emergența Chinei contemporane”, din al cărui comitet de inițiativă mă număr prin bunăvoința ex-ministrului Andrei Marga[1]. Deocamdată, e pauză de masă și ne retragem în cantina studențească, copleșit de nostalgiile grozăveștiene… Tăifăsuiesc cu Pavel Suian (oho, ce personaj interesant, procuror prin anii ’60 și apoi consilier al „dictatorului” Nicolae Ceaușescu) și Bogdan Herzog.
La ora 15, lucrările se reiau și-i ascult atent pe antevorbitori, între care Nicolae Vasilescu (președintele Camerei de comerț România-China), năucitor prin datele concretizate în sume uriașe pierdute de noi din alungarea vechilor tovarăși de construcție comunistă. „Lăsați-o mai ușor cu chinezii!” ar fi sloganul îndărătul căruia s-au așezat în genunchi guvernanții de la București, nu cumva să-i supere pe stăpânii bruxellezi. Deși Germania și nu numai și-au umplut visteria din relațiile comerciale cu statul sinoist. Că nu degeaba îi îndeamnă cancelarul Merz: „Veniți cu investiții chineze !” De altfel, aceasta este și tema susținută de Octavian Știreanu, după ce Eugen Uricaru ne amintise că nu foarte demult ne apropiaserăm de poporul asiatic și prin cultură, o tempora…
Atent la spiritul conferinței, îmi schimb din mers obiectul dizertației – De la Mencius la… „câmpul tactic” valah – și citez un fragment din cartea Am fost cândva procuror, din capitolul dedicat experienței mele de la Conferința internațională anticorupție de la Beijing din 1996.
Așadar, România comunistă intermedia reconcilierea SUA cu China, doi giganți planetari… Ce ar mai fi de zis? Nimic. Dintr-o altă perspectivă, abia acum pricep desele întâlniri dintre Nicolae Ceaușescu și președintele pakistanez Zulfikar Ali Bhutto (ulterior și premier, din 1973 și până în 1977), un lider politic care îmi devenise familiar în anii ’70 din transmisiunile televiziunii noastre din strada Pangratti.
În cele din urmă, „cel mai influent practicant al istoriei aplicate”[2], relatează despre rolul „celui mai iubit fiu al poporului” în armonizarea relațiilor sino-muscălești în anul 1973: „Ca o introducere, el (nota mea: Mao) a povestit cu un amestec de umor, dispreț și viclenie, cum și-a revizuit promisiunea de a porni o luptă ideologică de zece mii de ani împotriva sovieticilor:
MAO: Au încercat să facă pace prin (liderul comunist Nicolae) Ceaușescu al României și au încercat să ne convingă să nu continuăm lupta pe câmp ideologic.”[3]
Din nefericire, pe omul de stat care a făcut posibile astfel de întâmplări l-am împușcat mișelește în sfânta zi a Crăciunului, pe 25 decembrie 1989, „o dată din calendar a cărei infamie va dăinui mereu”[4], ca să folosesc o celebră expresie rooseveltiană. Bașca, de parcă nu era îndeajuns, l-am îngropat ca pe un criminal în serie într-un loc multă vreme necunoscut, nesocotind orice normă creștinească. Și, deși s-au scurs trei decenii și ceva, nimeni nu îndrăznește măcar să-l reabiliteze în dezbaterile publice, că la o reparare a odioasei erori judiciare nici nu cutez să sper prea curând. Mda, milostivul și blajinul popor român…
În fine, azi e rândul asiaticilor să ne întoarcă ajutorul. Și semne ar fi, deoarece, ascultându-l deunăzi pe premierul Chinei rostindu-şi alocuţiunea în faţa parlamentarilor români, m-am simțit altcumva[5]. Mă săturasem să încasez întruna loviturile de bici ale vătafilor de la Bruxelles, insultele şi aroganţele ăstora. N-aţi observat că ori de câte ori aterizează simandicoşii ăştia la Bucureşti, pleosc cu sudalma şi pretenţiile, că orice le pute în Valahia și că nimic nu le e pe plac!? Chinezul ne-a atins coarda sensibilă, ne-a amintit de Milea Spătarul, de Valurile Dunării şi de toate celelalte. Un discurs cald şi sincer, semn că sufletul n-a fost scos din agenda oficială a comunismului. În schimb, capitaliştii ocolesc programatic naturelul, îi încurcă teribil, exploatarea omului de către om exclude inima… Nu vă ascund că mă uit înspre Marea China cu speranţă, nădăjduind că de acolo va porni însănătoşirea omenirii, deşi mă amăgesc degeaba. Capitalul va înfrânge în cele din urmă sufletul, e în firea omului. Fiindcă omul înseamnă lăcomie şi trufie.
Deloc ipocrit, nădăjduiesc în glumă că Nicușor Dan, sărmanul !, se va da peste cap de trei ori și se va transforma în Milea Spătarul, iar relațiile de altădată vor fi reluate cu „Marea Putere blândă”, în avantajul nostru, bineînțeles !
Culeg aplauze și părăsesc sala reflectând cu mâhnire: unde sunt studenții instituției de învățământ superior? Da, întrucât auditoriul din meschina încăpere era format, cu precădere, din participanți. Un public întomnat, exponent al trecutului repudiat violent de prezent și, de aceea, caracterul prisoselnic al inițiativei noastre. Aceste evenimente seamănă tot mai mult cu niște adunări oculte, cu întrunirile din ilegalitate de altădată ale unor proscriși ideologic ori social, și de aici scepticismul meu în utilitatea lor practică. Am vorbit, ne-am auzit, ne-am dezmierdat reciproc orgoliile zgândărite de amintirile de mai adineauri și a doua zi vom sfârși în același cotidian inamic. Mda, momente cu gust geriatric, ca și lansările de carte…
Respir adânc și alung strigoiul ce mă tachinase cinic. Pe hol, la standul amenajat de lanțul de librării „Alexandria”, o vânzătoare ușor trecută de 35 de ani, citește… Cartea Islazului meu. O abordez fără fereală, curios să aflu dacă înțelege vorba noastră, a sudiștilor, precum și simțirile din acea zonă, obiceiurile și tradițiile. „Știți, noi, oamenii simpli, ne-am obișnuit să credem că procurorii sunt oameni răi și duri, lipsiți de sensibilitate, dar nu-i adevărat. Uite, dumneavoastră aveți atâta duioșie și emoție că nu-mi pot stăpâni lacrimile”, mi se confesează străina. Doamne, și plânge ca un copil, inundându-și obrajii îmbujorați ! Vă dați seama că m-am fâstâcit de parcă aș fi câștigat… Premiul Nobel pentru Literatură ! De fapt, chiar asta a însemnat destăinuirea acelei cititoare de ocazie și e îndeajuns ca să scriu în continuare, sărut mâna, doamnă!
Mă întorc în camera de hotel, mă odihnesc și la șapte sunt iarăși la „Casa cărții”, la o înregistrare pentru televiziunea Intermedia, cu Cătălina Bivolar în rolul gazdei. În fapt, „o masă rotundă dedicată dialogului și reflecției”, în prezentarea organizatorilor, cu o temă extrem de generoasă: „România 2026: situația actuală și perspective”. Pe scena ticsită de cărți provocatoare s-au așezat Andrei Marga, Ionuț Cojocaru, Mihail Neamțu, Dan Chitic și eu. „Dacă nu citești la timp, înțelegi prea târziu!” e dictonul înscris pe pereții încăperii și zău că l-aș afișa oriunde și oricând. Trecem de la un subiect la altul și suntem rugați să creionăm o „viziune națională” în actualul context geopolitic. Nu-mi ascund scepticismul, doar trăim în dârdora internaționalismului, a globalismului agresiv și demolator al ființei naționale. Oricum, România rămâne pe veci o țară supusă unora și altora, de la romani încoace, și singura viziune inteligentă ar fi să-și negocieze cu înțelepciune starea de vasalitate, nimic altceva! Că nu degeaba conviețuim de milenii cu capul plecat, ca să nu ni-l pierdem sub tăișul sabiei. Căci reversul proverbului sună înfricoșător: „Capul neplecat sabia îl taie”! Pfu, și cine își dorește un asemenea final, indiferent de patriotismul ce i-ar înfierbânta sângele ? În definitiv, ești mai util viu decât mort, să nu ne mințim în van ! De aceea, nu împărtășesc optimismul celor din platoul improvizat, unii dintre ei fiind și politicieni, deci mânuitori ai promisiunilor cu efect electoral. Cele două ore alocate dezbaterii s-au scurs cu iuțeală și simt că mă preling, într-atât sunt de slăbit.
Adorm și visez ceva tulburător. Se făcea că eram în mașină cu patru bărbați, ca ieri. Eu stăteam pe bancheta din spate, în dreapta, și, la un moment dat, mi-am plecat ochii în jos. Deodată, autoturismul a ieșit de pe șosea și a luat-o pe câmp, gata să se rostogolească ori să se izbească de vreun copac. Am ridicat privirea și am observat că bărbatul de pe scaunul din fața mea decedase, corpul bălăngănindu-i-se la fiecare hurducătură. M-am uitat în zare și m-am minunat: o cruce imensă, albă, stătea falnică nu foarte departe, iar, la orizont, cerul se înseninase brusc și sclipea azuriu peste coamele domoale ale munților. „Ce idiot, în loc să mă uit la peisaj, mi-am irosit vremea cu altceva!” mi-am reproșat, așteptând să mor. Și m-am stins repejor, în liniștea înspăimântătoare din limuzina blestemată. Noroc că m-am trezit imediat, de-adevăratelea, nu numai oniric… Oare ce-o mai însemna și îngrămădirea asta de imagini fulgurante apărute chiar în dimineața întoarcerii acasă?
Pe drum, am reflectat îndelung nu numai la halucinația noptatică, dar și la vorbele lui Confucius: „Oriunde te-ai duce, du-te cu toată inima !” Altminteri, de ce te-ai mai duce ? Dar eu am obiceiul să-mi las acolo unde merg firimituri de inimă… La naiba, cum altfel ? Încetul cu încetul îți dai seama, când nu mai ai ce face, că rămâi fără inimă, că s-a terminat… Că d-aia și mor oamenii, li se isprăvește provizia cardiacă…
[1] În documentul redactat la finalul evenimentului s-a consemnat că „grație acțiunii unui Comitet de inițiativă (coordonat de la Suceava de profesorul Adrian Graur) și compus din cunoscători din țară ai filosofiei contemporane și ai relațiilor internaționale (Andrei Marga, Adrian Severin, Viorel Isticioaia, Ioan Buzatu, Eugen Uricaru, Pavel Suian, Alexandru Mironov, Sergiu Iliescu, Doru Petrescu, Nicolae Vasilescu), directori de publicații (Cornel Nistorescu, Octavian Știreanu, Marius Ghilezan, Aura Christi) și avocați (Marian Nazat, Florentin Țuca), a fost organizat Simpozionul Confucius și emergența Chinei contemporane. Simpozionul, desfășurat în zilele de 18-21 martie 2026 a avut loc la Universitatea «Ștefan cel Mare» din Suceava cu aportul de cel mai înalt nivel al specialiștilor din China, de la «Confucianist World Center of Mount Ni» și «Nishan World Center for Confucian Studies» (Jinnan, Shandong). Simpozionul s-a bucurat de o largă participare de specialiști, universitari, parlamentari, întreprinzători, din diverse generații, angajați în cooperări cu China. Participanții de la Universitatea și Politehnica din București, de la Universitatea «Babeș-Bolyai» și Politehnica din Cluj-Napoca, de la universitățile Suceava, Brașov, Constanța, din instituții din Deva, Constanța și alte localități, care au experiența cooperării internaționale, au dezbătut împreună cu specialiști chinezi conținutul și implicațiile actuale ale învățăturii lui Confucius, importanța ei în impetuoasa dezvoltare contemporană a Chinei și nevoia cooperării extinse cu China zilelor noastre, în beneficiul mutual. Reprezentanți chinezi și români de la institutele și programele Confucius din România (București, Sibiu, Brașov, Constanța) au împărtășit experiența lor în predarea limbii chineze și în a face cunoscută personalitatea lui Confucius. În cursul lucrărilor simpozionului a avut loc și o lansare de cărți recente despre China ale unor autori români.
Simpozionul Confucius și emergența Chinei contemporane a fost una dintre cele mai profesionalizate și mai ample acțiuni publice desfășurate în România și în Uniunea Europeană în vederea scoaterii din stagnare și a relansării cooperărilor cu China. Simpozionul a fost despre o personalitate, o viziune și o țară cu pondere excepțională în istorie și în lumea de azi, pe care oamenii de bună credință caută să le cunoască îndeaproape. (…)
Din nefericire, cu prejudecățile existente și propagandiști lipsiți de cunoștințe și de răspundere, care le perpetuează, nu este ușor deocamdată să organizezi o manifestare publică pe subiectul China. Să rămânem, însă, convinși că adevărul și integritatea se vor impune și oamenii de bună credință vor avea de câștigat.
Organizatorii adresează mulțumiri din toată inima domnului ambasador al Republicii Populare Chineze, Excelența Sa Feng Chen, pentru că a onorat cu înaltul rol al domniei sale Simpozionul Confucius și emergența Chinei contemporane. Mulțumiri se adresează, totodată, specialiștilor chinezi care au contribuit la lucrările Simpozionului și fiecăruia dintre participanți”.
[2] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?
[3] Henry Kissinger, Despre China
[4] Franklin D. Roosevelt, în alocuțiunea susținută în fața Congresului american la 8 decembrie 1941. (Discursuri care au schimbat lumea)
[5] Tocmai când îmi devoalam dorința „incorectă politic” (știu!) a reapropierii Chinei de România, președintele Xi Jinping îi strângea mâna ungurului Orbán și-i promitea investiții semnificative. Pe noi, șeful statului chinez ne-a ocolit, conștient că nu poate exista un dialog cu o colonie americană. În definitiv, ce să discute cu o persoană al cărei discernământ e aproape anihilat de, chipurile, „Axa Binelui”?…
P.S.: Puteți accesa înregistrarea interviului acordat Bucovina TV la adresa: https://storage.rcs-rds.ro/links/a3259a87-024f-4ff5-b804-e0fa9f66b632
